Retragere definitiva

Marturisesc ca, pâna zilele trecute si numai dus de valul curiozitatii generale asupra mortii Patriarhului Teoctist, am pierdut din vedere episodul “retragerii” sale la Mânastirea Regala “Sfânta Treime” din Sinaia. Capitolul celor 112 zile de “terapie” a debutat la miezul noptii de 22 spre 23 decembrie 1989. Tot ce a urmat e fascinant si foarte putin cunoscut. Dupa ce, în 17-18 decembrie 1989, Patriarhul s-a solidarizat cu Ceausescu si a “binecuvântat” represiunea împotriva participantilor la “evenimentele” din Timisoara, Teoctist nu s-a cait niciodata în mod public pentru acea optiune nefericita. Biserica Ortodoxa Româna a ales, prin “reprezentantul” ei la masa puterii lumesti, ca în acele zile agitate sa nu nu se opuna fortei politice. Dumnezeu si Istoria vor stabili daca aceasta a fost sau nu alegerea potrivita. Onorabila, o pot spune – si au facut-o deja de nenumarate ori – contemporanii, nu a fost. Biserica Ortodoxa a ramas cu aceasta povara coplesitoare si a resimtit-o din plin dupa momentul alungarii dictatorului Nicolae Ceausescu. BOR nu a mai putut condamna crimele din Decembrie ’89. Nu a facut nici macar distinctie între cele – mult mai putine – dinainte de fuga lui Ceausescu, pe care le-a încurajat printr-o neinspirata participatie (Teoctist ar fi putut sa-si puna piciorul în ghips sau sa se îmbolnaveasca înca de atunci), si cele numeroase, ce au urmat cu rolul sa legitimeze noua putere politica. Nu o putea face – decât fariseic si fara sa convinga pe nimeni – având la cârma acelasi sef, care nu a intervenit la timpul potrivit în favoarea victimelor. A mai socotit ca nu poate sa-si puna cenusa în cap si sa faca penitente pentru crime ce, la o adica, puteau fi atribuite altcuiva. Mai ales ca, stia si din experienta sa istorica, învingatorii nu au obiceiul sa-si organizeze procese de autoculpabilizare. Un asemenea exces de zel a fost, dintotdeauna, pus la colt si sugrumat în fasa. În schimb, BOR s-a aratat dispusa sa alunge umbra complicitatii sale la acel inutil carnagiu prin “punerea la dispozitie” a capului “responsabil”, Prea Fericitul Teoctist. La 18 ia-nuarie 1990, Patriarhia Româna a anuntat ca Patriarhul Teoctist s-a retras din Scaunul Patriarhal, precizând, abia ulterior si numai dupa insistentele presei straine, ca din “motive de sanatate”, singura varianta “legala” de retragere conform legiui-rilor si canoanelor Bisericii Ortodoxe. Puterea suprema din BOR a fost preluata, în mod oficial, de o “locotenenta” formata din cinci episcopi, în perioada 18 ianuarie – 4 aprilie 1990. Este exact perioada în care, în paralel, fosta nomenclatura securisto-comunista de rang secund a desavârsit “furtul” Revolutiei. Practic, pâna sa se desparta apele, “vinovatul” de serviciu a asteptat într-un inedit “arest” la mânastire. Victoria conspiratiei conduse de Ion Ilescu a facut însa “inutil”, pentru o lunga perioada, “procesul” revolutiei. Loviturile de palat reusite nu au nevoie de sacrificii suplimentare. Chiar daca, mai târziu, Prea Fericirea Sa ar fi vrut sa se retraga, Teoctist a fost – efectiv – rugat sa ramâna în fruntea Bisericii Ortodoxe Române tocmai de reprezentantii acesteia! Sfânta sfidare! Marturisirea pacatului si pedeapsa asumata de seful ei s-ar fi rasfrânt asupra întregului cler ortodox. Teoctist a acceptat “eliberarea” din mânastire fara explicatii. În 4 aprilie 1990, s-a întors “însanatosit” la Bucuresti, în preajma Pastelui. Nu a cerut niciodata “daune” tocmai pentru ca nu i s-a permis dezvaluirea adevaratei naturi a “retragerii” si, mai ales, pentru ca în sufletul lui stia cât de meritata si neîndestulatoare i-a fost recluziuea. Ce s-ar fi întâmplat daca “Retrasul” nu s-ar mai fi întors? Ipoteza merita un alt editorial. Oricum, în mod paradoxal, vom afla raspunsul acelor vechi framântari interne chiar în primele saptamâni ce vor urma dupa disparitia Patriarhului Teoctist. Nimeni nu l-a crezut atunci când a declarat ca, pur si simplu, “la chemarea Sfântului Sinod, dupa insanatosire, am revenit la slujirea de Întâi Statator al BOR”. Urmasul sau va fi raspunsul BOR, pentru ca de întrebarile Istoriei nu se poate fugi la infinit.