Războiul sovieto-finlandez

După declanșarea celui de-al doilea război mondial, situația din răsăritul Europei era tulbure. Profitând de faptul că puterile occidentale aveau atenția îndreptată înspre acțiunile Germaniei naziste, Rusia sovietică a declanșat războiul împotriva Finlandei. A urmat un război în care sovieticii au obținut o victorie ce i-a costat atât de mult încât pentru mulți ea a echivalat cu o înfrângere.

Între URSS și Finlanda avuseseră loc convorbiri diplomatice privitoare la o eventuală rectificare a frontierei în zona Kareliei, dar acestea au eșuat. La 26 noiembrie 1939, Molotov, comisarul cu afacerile externe al Uniunii Sovietice, a trimis guvernului de la Helsinki o notă de protest privitoare la desele incidente de graniță dintre soldații sovietici și cei finlandezi. Molotov a somat guvernul finlandez să-și retragă trupele la o distanță de 25 km de frontieră. Noi incidente au provocat ruperea relațiilor diplomatice și, la 30 noiembrie 1939, Armata Roșie a invadat Karelia.

O victorie psihologică

La cererea Finlandei s-a întrunit Consiliul Societății Națiunilor, sub președinția lui Carton de Wiart, delegatul belgian. La Geneva nu au fost recunoscute rațiunile care au determinat Uniunea Sovietică să atace Finlanda, însă la 14 decembrie, la insistențele Argentinei, Consiliul s-a pronunțat pentru excluderea Uniunii Sovietice din cadrul Societății Națiunilor și a invitat statele neutre să sprijine Finlanda. Aceste măsuri, luate în pripă, nu au avut nici un efect practic și sovieticii și-au continuat ofensiva. Aceasta a scos însă în evidență imperfecțiunile pregătirii și ale conducerii Armatei Roșii. Unele unități s-au dovedit a fi insuficient pregătite să desfășoare operațiuni militare pe schiuri, în regiuni cu lacuri și păduri, pe timp de iarnă cu temperaturi foarte scăzute. În plus, sovieticilor le-a lipsit experiența necesară pentru a străpunge liniile de apărare și a lua cu asalt fortificațiile de beton armat.

În aceste condiții, Consiliul Militar Superior Sovietic a hotărât să oprească ofensiva și să pregătească în amănunt străpungerea liniei Mannerheim. La 7 ianuarie 1940, generalul Timoșenko a preluat comanda frontului din Karelia. Trupele retrase în spatele frontului au desfășurat o intensă pregătire de luptă.

Finlandezii au trecut la contraatac în ziua de 27 decembrie. Trei zile mai târziu, trupele conduse de Mannerheim au blocat Armata Roșie în fața orașelor Suomussalmi și Tolvajarri, luând ca pradă de război 70 de tunuri și 43 de tancuri. Victoria finlandezilor i-a costat 30% din efectivul trupelor și 25% din cadrele de comandă. Această victorie finlandeză, care a ocupat prima pagină a presei occidentale, a fost mai mult o victorie cu caracter psihologic. Din acest moment, a început un război pozițional care s-a prelungit până la 11 februarie 1940.

O sabie a lui Damocles

Franța și Anglia au hotărât să sprijine Finlanda cu material militar, livrând finlandezilor, în schimbul plății imediate, 405 avioane, 916 tunuri, 2.600.000 de obuze, 450.000 de grenade etc. Cele două puteri occidentale au examinat și posibilitatea de a trimite un corp expediționar format din 15.000 de oameni.

Cu toate acestea, la 11 februarie 1940, generalul Timoșenko a trecut la atac: artileria sovietică a distrus cele mai importante fortărețe ale lui Mannerheim. După un bombardament masiv, sovieticii reușeșc să realizeze o străpungere pe o lărgime de 4 km și o adâncime de 6 km. În momentul în care sovieticii au ajuns să înainteze cu 6 km pe zi, Mannerheim a luat hotărârea de a abandona linia fortificată care-i purta numele. Trupele finlandeze, comandate de mareșalul Mannerheim și sprijinite pe o linie fortificată eficientă, au opus o rezistență eroică. Clima aspră a făcut ca operațiunile să fie extrem de dificile și numai după trei luni de lupte aprige pe gheața lacului Ladoga și pe pământul înghețat al Kareliei, rușii au obținut o victorie incompletă.

Între 29 februarie și 3 martie, Armata Roșie a încercuit orașul Vîborg. Franța și Anglia au promis sprijin armat, cu condiția ca Suedia și Norvegia să permită trecerea pe teritoriul lor a corpului expediționar; Finlanda trebuia să formuleze o cerere de ajutor, înainte de 5 martie. În fața acestor tergiversări și din teama de a nu se implica într-un conflict mondial, Finlanda a decis, la 5 martie, să încheie pacea cu URSS. Mai trebuie amintit că afirmația lui Louis Aragon, potrivit căreia Germania ar fi ajutat Finlanda în lupta sa împotriva Uniunii Sovietice este eronată.

Prin intermediul guvernului suedez, au fost angajate negocieri între sovietici și finlandezi la Stockholm. Acestea s-au încheiat la 13 martie, prin pacea de la Moscova, semnată de Risto Ryti, președintele Consiliului de Miniștri ai Finlandei și Molotov. Prin acest tratat, Finlanda ceda sovieticilor istmul Kareliei cu Vîborg și baza navală de la Hangö, la Marea Baltică, bază-cheie a Finlandei. “Războiul împotriva Finlandei ia sfârșit. Europa își regăsește calmul în aparență, în fapt planează o amenințare, o sabie a lui Damocles, care dă situației internaționale caracterul incert, propriu stărilor de alertă”, afirmă Jacques de Launay.

Rezistența neașteptat de mare a armatei finlandeze, datorată unei mai bune pregătiri și condițiilor meteorologice nefavorabile, a creat iluzia unei Armate Roșii de mâna a doua. Uniunea Sovietică a tras totuși învățăminte foarte prețioase din acest război, învățăminte pe care le-a pus în valoare începând cu anul 1941.

Forțe disproporționate

În timpul războiului care a durat 105 zile, finlandezii au dispus de 9 divizii formate din 15.000 de oameni, sovieticii de 45 de divizii de câte 18.000 de oameni. Armata finlandeză era slab echipată: 324 de tunuri de tip vechi, dinainte de 1918, 112 tunuri antitanc și 96 de avioane. În schimb, Armata Roșie dispunea de 3.000 de tancuri și 2.500 de avioane. Teoretic, sovieticii nu puteau să desfășoare concomitent pe teren decât 12 divizii și totuși ei au angajat în luptă 26 de divizii. Sovieticii au angajat în luptă 1.200.000 de oameni, iar finlandezii doar 200.000.

Pregătirea superioară a soldaților finlandezi și, la începutul războiului, strategia lui Mannerheim, au învins zdrobitoarea superioritate materială a inamicului. Pierderile se cifrează la 48.000 de morți și 158.000 de răniți pentru Uniunea Sovietică și 25.000 de morți și 44.000 de răniți pentru finlandezi. În timpul luptelor au fost distruse 61 de avioane finlandeze și 872 de avioane sovietice.

Carl Gustav Emil von Mannerheim

Cel care avea să devină mareșalul Mannerheim s-a născut în Villnas, în 1867. A fost înrolat în armata rusă și s-a distins în cadrul războiului ruso-japonez (1904-1905) și în primul război mondial. Ca urmare a preluării puterii în Rusia de către bolșevicii conduși de Lenin (1917), a profitat de slăbiciunile Rusiei pentru a conduce lupta pentru dobândirea independenței Finlandei.

În fruntea gărzilor albe finlandeze a reușit să-i alunge pe bolșevici din Finlanda, după care a fost numit regent al noului stat independent până la proclamarea republicii. Naționalist conservator, Mannerheim a pus capăt ocupației comuniștilor finlandezi asupra orașului Helsinki și a continuat să participe la războiul civil din Rusia până în 1921, când guvernul comunist asediat a fost silit să recunoască în cele din urmă independența Finlandei.

În calitate de președinte al Consiliului pentru apărare al Finlandei (1931-1939) a construit o linie de fortificații defensive de-a lungul istmurilor din Karelia, la circa 30 km de Leningrad. După încheierea războiului sovieto-finlandez, a participat la invazia URSS alături de trupele germane (1941).

În calitate de președinte al Finlandei (1944-1946), a încheiat un armistițiu cu Uniunea Sovietică și a declarat război Germaniei în martie 1945, reușind în acest fel să salveze independența Finlandei. S-a retras din politică din motive de sănătate și a murit la Lausanne în 1951.

Ioan BOTIȘ