Să nu ne spuneți cum îi cheamă!

În fiecare sâmbătă, din două în două săptămâni, 4-5000 de oameni se strâng sub același acoperiș. Familia baschetului sibian se reunește de fiecare dată când „băieții” joacă acasă. Te trezești înconjurați de necunoscuți, dar cu care te strângi în brațe când Dinamo pleacă din sală cu capul plecat sau când Clujul ia bătaie în ultimele secunde. Și asta pentru că suporterii sibieni sunt pătimași. După meci, toată lumea pleacă acasă și dintr-o familie ne transformăm într-o gloată de necunoscuți. Sâmbătă noaptea, doi dintre cei mai iubiți baschetbaliști au fost bătuți într-un fast-food din Sibiu. Bătăi de genul ăsta se petrec în fiecare zi, buletinele de presă ale poliției sunt pline de asemenea evenimente, holurile de la urgență gem de oameni cu ochi umflați și pomeți tumefiați. Ei sunt însă mai speciali decât oamenii obișnuiți, pentru că aproape de fiecare dată fac mândrii peste 4000 de sibieni. Sincer mă îndoiesc că tembelii care au sărit la bătaie au habar ceea ce înseamnă rasismul. În cel mai bun caz știu bancul cu negrul pe care-l bați, mama lui de ungur. În rest, cam atât. Care-i problema? Nu sunt femei destule în Sibiu de au sărit la bătaie? De curând am aflat că la fiecare sută de femei, în Sibiu sunt doar 95 de bărbați. Deci ar avea de unde să aleagă. Prostia însă nu are limite. Reprezentanții minorităților din Sibiu spun că rasismul este aproape inexistent în Sibiu. Și atunci de unde această răbufnire de orgoliu? Ce ne-au făcut puținii oameni de culoare care locuiesc în Sibiu? Că ne-au luat locurile de muncă, am putea fi recunoscători, pentru că demult n-au mai fost jucători care să marcheze atât de multe coșuri precum Brian Evans. A fost doar o răbufnire de orgoliu din partea unor oameni care au un vid în loc de creier. Dacă aș fi în locul lor, aș fi foarte atent când merg pe strada. Ca să nu fim nevoiți din nou să scriem despre agresiuni, pumni în față și nasuri sparte, rog autoritățile să nu dea numele bătăușilor. Altfel, vai de capul lor!