Sã vedem!
Speranța face parte din noi. Fãrã aceastã senzație de bine, autoindusã, ar fi vai și amar de lume. De toți. De oricare. Nici unul dintre cei tari (peste mãri și țãri sau peste ograda personalã) n-a îndrãznit a pretinde cã se poate dispensa de speranțã. Sau cã ar fi o prostie, un sentiment inutil, o creație pãguboasã. Dimpotrivã. A crede cã lucrurile se împlinesc influențeazã, pânã la urmã, chiar devenirea lor.
Dar, prea puțini dintre noi sunt îndeajuns de credincioși, lor și celui în care cred, încât sã se linișteascã doar cu încrederea în ce va sã vie. Sã spere orbește în propãșirea spiritualã și, de cele mai multe ori, în cea materialã. Cei mai mulți așteaptã probe concrete. Pânã la ele, îmbinã paradoxal speranța cu îndoiala.
Superficial gândind, de câte ori ne-apucã dubiul facem o spectaculoasã trimitere pentru a ne justifica. La Toma. Dãm și redãm întâmplarea lui, ca exemplu semnificativ în și prin timp. Numai cã-i alterãm esența. Din neștiințã, din comoditate sau pentru a ieși grozavi în fața celorlalți. Toma nu poate fi simbolul necredinței. Al îndoielii distructive. Deloc. Perspectiva pe care o ignorãm sau n-o înțelegem este una definitorie. Dintr-o credințã profundã, Toma ardea sã vadã minunea Învierii. Nu pentru cã n-ar fi crezut sau pentru cã s-ar fi îndoit de puterea ori de spusele Celui în care credea, ci pentru cã vroia sã trãiascã pe viu bucuria minunii. În direct. Punând mâna. Oferindu-și lui, prietenilor lui și lumii întregi cea mai grozavã probã materialã a existenței dincolo de moarte. Tocmai pentru cã era sigur de Înviere i-a fost dat a o percepe ca nimeni altul. Îndepãrtându-ne dubiile de peste secole.
În viața de zi cu zi, copleșiți de griji și de mizerii, îndoiala devine un sport practicat cu perseverențã. De ni se vãd mușchii. Ne-am îndoit pe bunã dreptate de posibilitatea îndepãrtãrii dinozaurilor din pna (cã nici mãcar balauri nu le putem zice). Acum avem ezitãri pentru ceea ce va urma. Mai exact, pentru ceea ce va face noul procuror general. Sau, și mai clar, pentru ceea ce va putea sã facã. Singura probã concretã a speranței noastre este tocmai el. Pentru cã, spre deosebire de cunoscuții antecesorii într-ale strâmbei cârmuiri a pna, noul șef știe (multã) carte. Este eticheta ce i-a fost pusã de destui magistrați. Și cã în meserie „n-are mamã, n-are tatã!”. O astfel de atitudine ar trebui sã excludã constant influențele nefaste de care foștii conducãtori erau doldora. Le știm cumplit de bine.
Dar, cu toatã vigoarea și hotãrârea pe care ni le-a arãtat, n-aș vrea sã fiu în locul lui. Pentru cã-i trebuie o sabie cu vreo 5 tãișuri concomitente. Ca în poveste. Orice gospodinã adevãratã îmi pricepe înfiorarea. Pusã a face ordine într-o casã urâtã, cu urme de jeg din podea pânã-n tavan, gãsește un singur gest la îndemânã. Sã se ia de cap. Sau, sã o ia la fugã. Iar, dacã dacã avem în vedere cã încã nici nu știe de glodul bine ascuns pe sub covor, nu-i dãm șanse prea mari…
Dar, mulțumimu-ți, Doamne, procurorul general nu-i gospodinã. Și nu are frustrãrile unei doamne purtând batic cu buline. Asta nu diminueazã, însã, cu nimic, grozãvia luptei pe care o are de dus. Pornind din interior. Pentru cã, dupã cum am reușit sã-i cunoaștem (în împrejurãri de telenovelã), prea destui dintre subalterni vor linge cu dezinvolturã pe unde au scuipat cu mânie revoluționarã. Și, de multe ori, modificarea este destul de greu de detectat. Datoritã dibãciei cu care supușii schimbã scuipatul pe lins.
Apoi, cercetarea dosarelor nelucrate cu anii sau lucrate cu urã proletarã necesitã veleitãți de arheolog. Sãpãturile sunt adânci, extinse și obositoare. Iar surprizele pe care le scot la suprafațã, sunt pe mãsurã.
Cu siguranțã, este o muncã de echipã. Nouã. Și, în ciuda obstacolelor reale, biruința nu-i o himerã. Chiar dacã prețul ei este enorm.
Așa cã, tocmai din dorința de a vedea cu ochii noștri și de a auzi cu urechile noastre cã pna-ul s-a hotãrât, în sfârșit, sã respecte legea, ne permitem dubii. Din acelea constructive. Ca odinioarã Toma!
de Andreea CIUCA
