Sărbători fericite!

Poate nicicând în istoria post-decembristă a României, vestea cea bună a Nașterii Domnului n-a fost mai actuală ca acum, când vârtejul societății de consum globalizante, cu al ei miraj al prosperității generale, pare să confirme celebrul dicton al lui Hobbes – homo homini lupus (omul este lup pentru om). Din toate straturile societății răzbat semne care dovedesc că am intrat în zodia războiului fiecăruia cu toți ceilalți, din dorința de a smulge, aici și acum, o bucată cât mai mare din halca abundenței. Oriunde am privi, în jur sau înlăuntrul nostru, constatăm aceleași simptome ale bolilor văzute și nevăzute care ne macină: în loc de bucurie, dezgust, în loc de pace, neliniște și tulburare, în loc de bunătate, mânie și răzbunare, și lista ar putea continua la nesfârșit. Nu mai avem răbdare pentru nimic, nu mai putem și nici nu mai vrem să credem, să iubim sau să sperăm în izbăvirea de noi înșine. Se întâmplă astfel pentru că am uitat să ne hrănim cu Dumnezeu, pentru că nu mai știm că pâinea cea de toate zilele nu înseamnă mâncarea stricăcioasă, supusă putreziciunii, ci însuși trupul Celui născut în ieslea din Bethlehem acum 2000 de ani pentru a ne ridica din condiția de animale muritoare la rangul de dumnezei. Avem nevoie să ne reamintim astăzi cine este Hristos și ce vrea El de la noi pentru a putea să ne recăpătăm vederea și simțirea duhovnicească și astfel să ne însănătoșim. Să ne amintim că Hristos a biruit lumea și toate orgoliile ei prin simplitate, smerenie, statornicie în bine, în adevăr și în credința în veșnicie. Nimeni în afara Lui n-a putut fi mereu același, convingător și iertător, deschis tuturor, buni sau răi. Nimeni ca El n-a mai mângâiat sau ajutat atâtea suflete întristate, zbuciumate sau prăbușite, n-a iertat dușmani de moarte, n-a strâns în juru-I, în unitate și frățietate, atâtea suflete lipsite de orice speranță. Pentru a ieși din somnul cel de moarte care ne-a cuprins avem nevoie mai mult ca oricând să-l lăsăm pe Hristos să coboare în ieslea inimilor noastre și să ne tămăduiască rănile nenumărate: să ne înduplece mânia, să ne pună frâu limbii, să ne ajute să ne vedem propriile greșeli și să nu ne mai judecăm semenii. Lăsându-l să ne vindece, vom risipi întunericul care ne învăluie sufletul și vom putea să-L vedem, cu mintea și cu inima, duhovnicește. Vom afla atunci că, prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu n-a venit doar pentru a ne dezvălui valoarea și frumusețile vieții, ci pentru a ne descoperi că sensul vieții omenești este chiar El. Odată ce vom fi aflat acest sens, ne vom minuna de prea marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi, pentru fiecare dintre noi, și vom ști “că Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.

Redacția