Scenariu de plagiat

Nu mă pot alia confraților mei ziariști care jubilează în convingerea pripită că ministrul Educației și Cercetării, Mircea Miclea a plagiat, în Psihologia cognitivă, după cartea cu titlu similar a unui psiholog american. Nu-i mult de când tot ei s-au trudit să ne arate că același Miclea, în aceeași carte, a plagiat după un psiholog francez. Și într-un caz, și în celălalt sunt aduse drept probă paginile corespondente din cartea lui Miclea și a psihologului străin. Procedura pare corectă, numai că din asta nu rezultă cu limpezime plagiatul. În altă ordine, înainte să-l pună alături de Beuran, a cărui flagrantă operațiune de furt intelectual e cu mult mai evidentă și probată de specialiști, ar fi trebuit să se aștepte verdictul unei comisii de specialitate, a cărui componență s-a și stabilit deja tocmai pentru a verifica situația. Până una alta, între paginile ziarelor a încăput figura rubicondă, ușor lubrică, tăiată de o mustață ca un castravete, tutelată de rămășițele unei freze cândva rebele a ministrului educației, pe care pot să-l arate cu degetul toți elevii când sunt surprinși copiind la teză și sancționați, că deh, dacă domnul ministru poate, noi de ce să nu putem?

Personal nu mă simt deranjat de figura atipică a ministrului Miclea, care poate însă suferă de naivitatea de-a miza prea mult pe inteligența societății românești, de-a sconta un feed-back pozitiv la extravaganțele lui simpatice. Din păcate va fi dezamăgit, căci modelul nostru de ministru al învățământului este activistul sobru, cu față de celofan și limbaj clișeizat propagandistic, sau damă asexuală cu privirea pierdută în cerul medieval, care confundă profesorii cu arhanghelii.

Ce-i drept mi-am pus întrebarea de ce Mircea Miclea a comis imprudența să publice (R)estul și Vestul când știa că mai vechii lui camarazi de universitate, care își permit să întrețină sateliți media, sunt în stare să-i facă vină și din firele de păr răsărite tendențios în nas sau să-i suspecteze de plagiat cleiul din urechi. Numai să-l vadă întorcându-se cu coada între picioare la grandoarea lui provincială. Că se îmbăta în studenție, că săpa gropi pentru bani, că dedica sonete trubadurești studentelor din Hașdeu, că, în frustrarea lui de geniu neînțeles, își ostenta dezadaptarea la sistemul socialist făcând pipi pe hărțile din biblioteca școlii, nu mi se par lucruri tragice. Dimpotrivă, omul era viu, protesta în felul lui, nu se lăsa asimilat. Dacă mai mulți profesori tineri aveau curajul să facă pipi pe hărțile sistemului, poate aveam și noi mai devreme măcar o revoluție de catifea, dacă nu o răsturnare de sistem. Cei care atunci și-au vopsit conștiința în culorile ideologiei oficiale, își îndreaptă acum tunurile împotriva rebelului de odinioară ajuns șef peste dăscălimea română.

Desigur, Miclea nu și-a configurat încă din fașă toată traiectoria vieții sub povața idealului de-a fi cândva ministru. Ca atare și-a trăit tinerețea firesc, cu amestecul fermecător de talent, studiu, accese bahice și de histrionism didactic. în confecționarea unei cariere fulminante talentul de trickster poate fi uneori decisiv. Iar lucrurile mărturisite în carte nu fac decât să confirme, pe lângă că are talent literar și aceea că avem de-a face cu un profil uman complex, gata să surprindă mereu, dar niciodată fără inteligență.

Nu voi stabili eu plagiatul, las comisia să-și facă treaba. Însă sunt convins că, dacă s-ar lua la puricat toate tezele doctorale sau cărțile de specialitate, faimoși conferențiari și profesori universitari ar trebui să își ascundă capul sub bancă de rușine. Cariera multora e datorată abilității de-a parazita ideile unor gânditori sau specialiști occidentali. Chiar dacă plagiatul s-ar dovedi, asta nu mă va convinge că Miclea e un psiholog slab, un profesor fără talent, un ministru compromis. Nu mă va convinge decât că uneori a fost mai neglijent și că, în paralel, o anume vendetta universitară și-a atins ținta.

de Vali Muresan