Suferința și dragostea
Teoretic, între aceste două stări, dragoste și suferință, nu ar trebui să existe nici o legătură; doar că în viața de zi cu zi una o induce pe cealaltă sau cele două stări se pot suprapune. Oare cum ar arată această lume fără suferință, oare cum ar fi să fim mereu buni și îngăduitori unii cu alții, fiecare gata să ne sacrificăm pentru o cauză nobilă, să-i respectăm pe toți cei din jur, să nu mințim, să nu furăm, să nu păcătuim deloc? Sau, atunci când o facem, să realizăm imediat și să încercăm să remediem situația.
Cum de unii au putut să renunțe la propria lor viață pentru a se sacrifica pentru noi, păcătoșii? Maica Tereza, Papa Ioan Paul al II-lea, Cardinalul Todea nu sunt niște sfinți care nu pot fi văzuți; au fost printre noi, unii au avut șansa să-i atingă, să primească binecuvântarea lor. Pentru ei, tentațiile cărora noi nu le putem rezista nu există; nu și-au dorit nici bogății, nici lux, nu au trăit în desfrâu, nici în abundență. Sunt iubiți de milioane de oameni pentru că au ceva sfânt și, în plus, acea bunătate de care noi nu suntem capabili. Este chiar atât de greu să fii bun, să spui cuvinte de mângâiere în locul celor urâte, să-l privești cu îngăduință pe cel de lângă tine? Se pare că da și acesta nu este doar un “păcat” al nostru, al românilor. Probabil că energia consumată pentru a face cuiva rău este dublă față de cea cheltuită pentru a face un lucru bun. Și totuși, preferăm răul. Numai atunci când noi înșine suntem în necaz ne amintim (unii) că trebuie să fim buni și o facem fie la modul ipocrit, fie doar de nevoie, ceea ce este egal cu zero. Unii cred că aruncând un bănuț în palma cerșetorului au șansa de a fi iertați de păcate sau că, mergând la biserică și închinându-se la icoane, vor fi absolviți de vină. Avem și exemple proaste. Vedem că cei care sunt păcătoși și imorali, care calcă pe cadavre pentru a-și atinge scopurile, sunt cei mai norocoși: au bogății, femei frumoase și par fericiți. Iar femeile cu cele mai detestabile însușiri au mai mult noroc decât celelalte. Mai este apoi un aspect, încetățenirea credinței că dacă ești bun, ești prost. Și cum nimeni nu vrea să pară prost consideră că este mult mai bine să fie rău.
Am asistat în aceste zile la apusul unui om, Papa Ioan Paul al II-lea, considerat de credincioșii catolici un sfânt, am văzut cum milioane de oameni au vegheat în Piața Sfântul Petru, cum s-au rugat pentru el, ca ultimă speranță de legătură cu Dumnezeu. Din păcate evenimentul a fost mediatizat excesiv. De la specialiști în situații de criză, care ne-au asaltat în ultimele zile să-și dea cu părerea despre dispariția ziariștilor în Irak, am avut parte de zeci de neaveniți, politicieni, oameni de cultură și fețe bisericești, fiecare fiind “specialist în probleme papale”.
Lumea asimilează o perioadă, după care începe să se sature și astfel, evenimentul în sine nu doar că își pierde din importanță ci se diluează și eșuează în ridicol, axându-se mai mult pe invitații în studiou.
Oamenii care au stat nopți în șir să vegheze la fereastra Sfântului Părinte nu au avut nevoie de părerile politicienilor deoarece spre deosebire de aceștia, ei chiar au credință.
de Cora Muntean
