Masacrul din Ziua Sfântului Valentin

Masacrul din ziua Sfântului Valentin a reprezentat un episod din războiul prelungit dezlănțuit în sânul unei generații de criminali. A fost descris atât de des și în moduri atât de diferite, încât aproape că și-a pierdut dimensiunile. În revistele și jurnalele din lumea întreagă episodul a fost dramatizat și supradimensionat. Până și cinematografia l-a reconstituit cu o imaginație sumbră, tenebroasă, în filmul “Unora le place jazz-ul”, luându-l ca temă pentru o comedie bufă.

14 februarie 1929, de Sfântul Valentin, a fost o zi de iarnă obișnuită la Chicago: rece, cu trâmbe de ninsoare învârtejite de vântul de vest, care sufla prin despicătura formată de Clark Street. În ziua aceea atât de urâtă, oamenii n-au ieșit din casă decât dacă au fost obligați să o facă. Circulația era mai puțin intensă ca de obicei pe artera aceea mereu aglomerată. Probabil din acest motiv sosirea unui automobil aparținând vizibil poliției, în fața clădirii marcate cu tăblița 2122, a fost remarcată de mai multe persoane. Automobilul era un Packard negru cu capota ridicată și perdelele laterale trase; părea exact una din mașinile de care se serveau brigăzile de detectivi. Din vehicul au coborât cinci oameni, trei în uniforme de agenți de poliție și doi cu paltoane și pălării civile, care au intrat în clădire pe ușa din față. La scurt timp după aceea, vecinii au auzit o răpăială susținută, urmată de două explozii înfundate. După câteva minute, vecinii i-au văzut pe cei cinci oameni plecând; civilii cu mâinile ridicate și “polițiștii” cu revolverele îndreptate spre ei. Au urcat toți în mașină și s-au îndepărtat.

După o vreme, în gangul imobilului “S.M.C.Company”, au fost găsite șase cadavre și un muribund. Acesta din urmă, atins de 14 gloanțe, avea să moară la spital. Victimele masacrului erau gangsteri din banda lui George Moran. Moran era șeful bandei care decidea asupra treburilor din nordul orașului Chicago, un irlandez voinic și gras, arțăgos, cu pungi sub ochi și cu obrajii buhăiți, și avea în spatele lui o lungă carieră criminală a unui “dur” hârșit prin rele.

În mințile polițiștilor și jurnaliștilor nu exista nici o îndoială că personajul cheie care a orchestrat sângerosul asasinat era Al Capone, dar acesta a demonstrat că era intangibil. Capone își petrecea iarna în vila sa din Florida și, printr-o coincidență fericită, exact la ora masacrului conversa cu procurorul districtual din Miami. A urmat un val de arestări, urmăriri și evadări, știri contradictorii și eliberări pe cauțiune. Poliția și-a îndeplinit formal datoria de a aduna probe.

Cauzele răfuielii

Mai bine de un an de zile, Capone a fost într-o asociație cu banda Purple din Detroit, care îi furniza o marcă de whisky numită Old Log Cabin; Capone îi revindea lui Moran acel whisky pentru ca să-l distribuie în zona din Chicago asupra căreia deținea controlul. Whisky-ul era bun, dar lui Moran nu-i convenea prețul care i se părea exagerat de ridicat. Ca urmare, Moran a apelat la o altă sursă de aprovizionare cu whisky, care-i furniza o marcă mai ieftină, canadiană, și i-a anunțat pe Capone și banda Purple că nu se va mai aproviziona de la ei. Capone a acceptat acest lucru, dar nu l-a socotit un gest amical, și i-a aranjat bandei Purple un alt debușeu.

Moran și-a dat seama că a făcut o greșeală. Clientela sa – care plătea whiskyul canadian la același preț, pentru că diferența o băga el în buzunar – prefera marca Old Log Cabin. Unii au acceptat în silă cealaltă marcă, dar comenzile au început să scadă. Moran s-a dus la Capone și i-a propus să negocieze din nou cu banda Purple, dar Capone l-a refuzat cu o satisfacție nedisimulată, spunându-i că toată marfa a fost reținută.

Mintea lui Moran a urmat o logică primară: whiskyul exista, dar Capone nu vroia să i-l dea lui; deci trebuia să-l ia pe altă cale. Băieții din North Side erau foarte abili în jefuirea încărcăturilor de băuturi alcoolice. În lunile care au urmat, camioanele încărcate cu lădițe conținând Old Log Cabin au început să fie oprite în drum tot mai des: erau fie furate cu totul, fie jefuite de marfă.

Oamenii lui Capone și Purple nu aveau nici o dovadă, dar erau cu toții ferm convinși că îi jefuiau grupurile de șoc ale lui Moran sau că Moran cumpăra la mâna a doua partidele de whisky, știind bine că erau mărfuri obținute prin jaf de tâlhari la drumul mare, acționând pe cont propriu.

Criza a izbucnit când o încărcătură foarte mare și valoroasă, adusă cu vaporul de la Detroit la Chicago, a fost capturată înainte de a ajunge la destinatar. Capone și banda Purple, sătui de atacurile lui Moran, s-au hotărât să-i întindă o cursă. Un acolit de-al lor s-a prezentat la Moran, dându-se omul de încredere și asociatul unui specialist în jefuirea de spirtoase de contrabandă, și i-a facilitat capturarea mai multor încărcături de whisky ale bandei Purple, una după alta, în câteva săptămâni consecutive.

La 13 februarie 1929, acest “agent provocator” i-a telefonat lui Moran, spunându-i că avea un camion încărcat cu “marfă”, la prețul de 57 de dolari lădița. Moran a răspuns că îi convenea și i-a spus să ducă încărcătura în garajul din North Clark Street, în ziua următoare, care s-a nimerit să fie ziua Sfântului Valentin, zi în care era obiceiul să se facă daruri, ca semn de prietenie și atenție delicată…

Reconstituirea oficială

Departamentul poliției a publicat reconstituirea oficială a masacrului, care a monopolizat multă vreme prima pagină a ziarelor. “Doi dintre bandiți îmbrăcaseră uniforma de agenți ai poliției, iar cele șapte victime, crezând că este vorba de una din obișnuitele razii, care se putea solda doar cu o arestare, urmată de imediata lor punere în libertate pe cauțiune, s-au grăbit să predea armele și să se supună ordinului de a se înșira la zid, la circa cincisprezece metri de intrarea dintre Clark Street, cu fața la peretele nordic. A fost un truc ingenios. Altminteri oamenii lui Moran și-ar fi vândut scump pielea”, se arată în raportul poliției.

În timp ce “polițiștii” îi aliniau pe gangsteri la zid pentru a-i percheziționa, călăii în civil, care rămăseseră pe coridor, unde nu puteau fi văzuți, și-au scos pistoalele-mitralieră Thompson și arma de vânătoare cu două țevi retezate, pe care le-au adus din mașină, ascunzându-le sub paltoane. Cel cu pistolul-mitralieră s-a apropiat repede și pe nesimțite, a înălțat arma reglată pentru tragere în rafală, a plimbat-o orizontal de la dreapta la stânga, de-a lungul șirului, cu precizia delicată a unui pictor care-și trece penelul peste pânză. Cel cu arma de vânătoare a mai adăugat de la el un post-scriptum pentru doi dintre gangsteri, care se presupune că se mai zvârcoleau pe jos.

După ce și-au dus la îndeplinire planul, călăii și-au predat armele “polițiștilor”, au ridicat mâinile și au fost conduși sub amenințarea pistolului, încet, cu pas degajat, afară din clădire, pentru a potoli bănuielile eventualilor trecători care auziseră împușcăturile.

Ioan BOTIȘ