Apostol Bologa la Școala de Ofițeri din Târgu Mureș

Cu siguranță că foarte mulți dintre dumneavostră ați citit și recitit cu vădită emoție și plăcere romanul “Pădurea spânzuraților”. Cu aceeași emoție ați văzut și revăzut probabil excelenta ecranizare după romanul cu același titlu, unde actorii Liviu Ciulei și Victor Rebengiuc joacă roluri de excepție. Dar câți dintre dumneavostră știu că Emil Rebreanu – Apostol Bologa în roman – a făcut Școala militară de ofițeri la Târgu Mureș și că tot de aici, de la Târgu Mureș, avea să plece apoi pe drumul fără de întoarcere al morții? Mai mult chiar, a existat și un mureșean care l-a cunoscut foarte bine.

Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, în “Revista de istorie și teorie literară”, editată de Academia Română, cercetătorul Stancu Ilin valorifica o parte din scrisorile familiei Rebreanu, cea mai mare parte dintre acestea aflându-se la Biblioteca Academiei. Ajunseseră acolo grație d-nei Fany Rebreanu, soția marelui scriitor, cea care le donase după moartea soțului ei survenită intempestiv în 1944. Un fond bogat, în care se află și o bună parte din corespondența purtată de Emil Rebreanu cu familia sa, dar și cu prietena de suflet, Cornelia Dănilă, din comuna Cătina, raionul Sărmaș, fiica protopopului ortodox Ieronim Dănilă. Emil Rebreanu, personaj deosebit de complex și profund în manifestări și sentimente – așa cum rezultă de altfel și din scrisorile sale – intenționa să se căsătorească după război cu fiica protopopului cu care a purtat o bogată corespondență, inclusiv pe front.

Cochetând cu literatura

Ca unul dintre frații mai mici ai lui Liviu Rebreanu, Emil s-a născut la 17 decembrie 1891, în comuna Maieru, unde tatăl lor era învățător. În timpul vacanțelor școlare, Emil s-a angajat ca notar în comunele Pata, Ilva Mică și Nușfalău. A fost nevoit să facă acest lucru pentru că, după ce Liviu trecuse munții, el rămăsese principalul sprijin al familiei, mai ales că în 1910, tatăl lor, Vasile Rebreanu, a ieșit la pensie, iar patru ani mai târziu bătrânul învățător a și murit. Greul întreținerii familiei căzuse atunci pe umerii săi. Încă de foarte tânăr, Emil cocheta și el cu scrisul. Avea însă probleme de exprimare, așa cum rezultă dintr-o scrisoare din 1913, trimisă la București fratelui său Liviu: “Cu literatura încă mă ocup și încă foarte mult… Și eu scriu: poezii, nuvele, frânturi de teatru…Nu mi s-a publicat încă nimic din pricina limbii, care cred însă că mi s-a mai tocmi trăind mai multă vreme între români”. Ca și pe fratele său, și pe Emil îl atrăgea mirajul României așa cum de altfel rezultă dintr-o altă scrisoare: “…Unica dorință mi-a fost încă de acum trei ani de zile să trec în România, să studiez și să scriu…”. Tot în același an, 1913, Emil Rebreanu lucra ca ajutor de notar în comuna Cătina, raionul Sărmaș. Se înscrisese și la Facultatea de Drept din Cluj – aflat pe front va continua chiar să-și dea examenele – și bineînțeles, continua să scrie. În comuna Cătina a cunoscut-o pe Cornelia Dănilă, fiica protopopului ortodox Ieronim Dănilă. Îndrăgostit de aceasta, va purta cu ea o vie și interesantă corespondență,

grație căreia a vem ocazia să-l cunoaștem ca pe un tânăr marcat de mari trăiri sentimentale, dar și de întrebări profunde într-un context istoric deosebit de încărcat. Din păcate, nu s-au păstrat prea multe scrisori din această perioadă.

Scurtul răgaz de dinainte de moarte

În vara anului 1914, Emil Rebreanu a fost încorporat în armata austro-ungară și trimis la Școla militară de ofițeri din Târgu Mureș (Oșorhei, cum apare în scrisoare). Va continua și de aici să corespondeze cu frumoasa Cornelia. În toamna aceluiași an, semnele plecării pe front, dar și presimțirile sale funeste sunt tot mai evidente, fapt rezultat chiar din scrisorile pe care i le trimite Corneliei. “Astăzi ne-o venit poruncă să ne vopsim în negru săbiile, scrie el. Va trebui probabil să omor oameni pe care nu-i cunosc. Niciodată nu puteam să mă uit nici când tăiam vreo găină…Cătănie-măgărie…”. La un moment dat, așa cum rezultă dintr-o altă scrisoare scrisă Corneliei, aflat pe peronul gării din Târgu Mureș, Emil îi rezumă alte impresii funeste: “Aseară am fost și eu de față la plecarea la război a rezerviștilor de la regimental 62…Toți acești soldați erau oameni însurați cu nevestele lângă ei. Oare ce se petrecea în inimile lor pline parcă de amarul înmormântării? Într-adevăr, înmormântare părea acest trist convoi, fără dangăt de clopot doar…” Pe data de 23 martie 1915, cu sufletul de două ori îndoit – între timp tatăl iubitei Cornelia îi refuzase cererea în căsătorie catalogând-o drept “joacă de copii” – Emil Rebreanu pleacă de la Târgu Mureș pe frontul din Galiția. Sporadic va mai continua să-i mai scrie Corneliei Dănilă, dar și din acea perioadă s-au păstrat foarte puține scrisori. Cele ce au urmat sunt – condițiile morții sale – sunt însă bine cunoscute grație romanului “Pădurea spânzuraților”. Moartea lui Emil Rebreanu o va anunța familiei Jovan Kurici, ordonanța sa, croat de origine, care va face acest lucru prin trei scrisori succesive tocmai pentru a fi sigur că, în condițiile frontului, măcar una dintre ele va ajunge la destinație. Au ajuns însă toate trei.

Mureșeanul care l-a cunoscut pe Emil Rebreanu

Vasile Horga a avut o viață bogată în evenimente, cu adevărat demne de intriga unui roman de aventuri. E drept însă că unele dintre ele l-au marcat profund. A murit în 1977 după ce în timpul regimului comunist, a făcut și câțiva ani de închisoare, dar a apucat să-și scrie memoriile, care în prezent se găsesc la unul dintre cei doi fii ai săi, dr. Mircea Horga, și care mi le-a pus la dispoziție cu multă amabilitate. Așternute cu grijă, dovedind o mare preocupare pentru detalii, memoriile lui Vasile Horga se dovedesc a fi astăzi un instrument deosebit de util pentru oricine vrea să înțeleagă atmosfera Mureșului interbelic. Originar de lângă Teaca, din localitatea Ocnița, Vasile Horga era în 1906 elev la Liceul românesc din Bistrița. A fost coleg de bancă și de clasă cu Emil Rebreanu, fratele scriitorului Liviu Rebreanu. De altfel, cu Emil a legat o prietenie trainică. Nu au apucat însă să termine Liceul la Bistrița pentru că au fost exmatriculați. Motivul? Au citit în fața clasei un text de-al lui Alexandru Vaida Voievod, deputat în Parlamentul de la Budapesta. Textul a fost considerat a avea conținut injurios și de aici măsura excluderii din școală care s-a luat împotriva celor doi elevi. S-au despărțit, dar peste câțiva ani s-au reîntâlnit, pentru scurt timp, pe frontul din Galiția. Erau amândoi ofițeri în armata austro-ungară. După aceea, nu s-au mai revăzut niciodată. Emil Rebreanu a încercat să dezerteze la români, dar a fost prins, judecat, condamnat la moarte și executat prin spânzurătoare. Vasile Horga a reușit însă să dezerteze la ruși împreună cu ordonanța sa. A stat un timp într-un lagăr din Rusia și tot în Rusia l-a prins revoluția bolșevică. Cu mare greutate – în timp ce revoluția era în plină desfășurare – a reușit să se reîntoarcă în țară. S-a înrolat voluntar în armata română cu care de altfel a intrat în Transilvania și a fost primul ofițer care a intrat în Ocnița, localitatea sa natală, în uniforma armatei române. Mult mai târziu, după război, avea să afle de soarta fostului său coleg și prieten, Emil Rebreanu, devenit între timp personaj (tragic) de roman.

Drama conștiinței într-un roman de excepție

Liviu Rebreanu avea să mărturisească mai târziu faptul că romanul “Pădurea spânzuraților” a fost inspirat de două evenimente asociate și determinante: o tragedie trăită și o întâmplare conjuncturală. Tragedia, așa cum am văzut, era una personală, fratele scriitorului, Emil, ofițer în armata austro-ungară, fusese condamnat și spânzurat pentru că încercase să treacă linia frontului la români. La această tragedie s-a adăugat și puternica impresie generată de faptul că scriitorul văzuse o fotografie care-l cutremurase: o imagine care reprezenta o pădure de a cărei copaci atârnau spânzurați militari cehi. Cu o viață interioară bogată și profundă, oscilând între îndoieli, elanuri și căderi, frământat de întrebări fundamentale, Emil Rebreanu a fost un personaj complex, atât în viața reală – așa cum ni se relevă ea fragmentar, din scrisorile scrise de la Târgu Mureș – cât mai ales din romanul “Pădurea spânzuraților”, unde apare sub numele de Apostol Bologa. Personajul romanului împrumută o bună parte din însușirile și trăirile personajului real pe care îl întruchipează și pe care scriitorul Liviu Rebreanu reușeste atât de magistral să-l redea. În același timp, personajul romanului sugerează o conștiință trează, neliniștită, un intelectual avid de explicații logice despre bine și adevăr, mereu în căutare de certitudini. În roman – de fapt o evocare realistă și obiectivă a primului război mondial – accentul cade pe condiția tragică a intelectualului ardelean silit să lupte la un moment dat împotriva propriului neam. Militar exemplar până în acel moment – atâta timp cât luptă pe fronturile din Galiția sau Italia – Emil Rebreanu (Apostol Bologa) nu poate face rabat de la propria sa conștiință atunci când este pus în situația să lupte cu cei de același neam cu el. Când viața îl pune în situația să aleagă între sentimentul datoriei de cetățean al statului austro-ungar și apartenența la etnia românească, personajul romanului trăiește o dramă de conștiință, profundă și tragică care, așa cum era și firesc, îl conduce în cele din urmă spre un final tragic, dar previzibil. Cu siguranță că fără tragedia fratelui său, romanul “Pădurea spânzuraților” n-ar fi iești deloc sau poate ar fi avut o altă versiune, mai puțin realistă și profoundă.

“Voi muri negreșit peste…Peste câte ore? Atunci îl îmbrățișează groaza, din ce în ce mai sălbatec, înghețându-i sângele…Toate închipuirile minții se prăbușeau pe rând, ca niște castele de cărți de joc, numai groaza rămânea sfidătoare, stăpânitoare, șoptindu-i în suflet un singur cuvânt, în fața căruia se sfarmă tot: moartea…Îi venea să plângă mereu și nu putea. Se uită la ceas: patru după-amiază…”

(Fragment din romanul “Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu”)

“Scumpa mea Nelică, Oșorhei (Târgu Mureș – n.r.),

25 august 1914

Toată ziua m-am gândit să-ți scriu și atât de greu mi-e să aleg câteva cuvinte din haosul acestor gânduri și să ți le trimit. Căci cui altcuiva aș putea să-mi dezvălui sufletul decât ție? Å¢ie și numai ție…Toată ziua împingem la tunuri și atât de mult ne obosește! Ba luni am făcut prostia că am ridicat un tun și de atunci mă dor brațele și gâtul și pieptul – și inima din el…De acum n-am să mai fac asemenea prostii și o să fiu mai calm, ca nici inima să nu mă mai doară atât de des…Å¢i-aș mai scrie încă, dar nu știu cum…nu pot….O, dar absolut știu că odată – poate prea târziu – vei înțelege pe acel Don Juan, care veșnic te va stima și pe care – vai ! – l-ai șters atât de timpuriu din șirul amintirilor tale…

Multe sărutări de mânuțe,

Rebreanu”

(Fragment dintr-o scrisoare trimisă de la Târgu Mureș, de Emil Rebreanu, d-rei Cornelia Dănilă din comuna Cătina, raionul Sărmaș)

“La un moment dat au citit amândoi, în fața clasei o poezie sau câteva propoziții – nu mai rețin exact – scrise de Alexandru Vaida Voievod care atunci era deputat în Parlamentul de la Budapesta. Cele citite de ei în fața clasei , au fost considerate ca injurii la adresa statului austro-ungar, drept pentru care au fost exmatriculați din toate școllie din Ardeal. Tata și-a schimbat prenumele din Vasile în Laszlo și, după un timp, reușind să înșele vigilența autorităților și-a terminat studiile la liceul din Brașov. Nu știu unde și-a continuat studiile Emil Rebreanu. Ei doi aveau să se mai reîntâlnească pentru scurt timp, dar pentru ultima oară, pe frontul din Galiția. Apoi drumurile lor s-au despărțit definitiv…”

(Mureșeanul dr. Mircea Horga, despre tatăl său, Vasile Horga fost coleg de clasă cu Emil Rebreanu)

“Nelică scumpă, Oșorhei (Târgu Mureș – n.r.),

31 august 1914

Îți scriu, nu deznădăjduitul de ieri, ci fericitul posesor a unei epistole demult așteptată și primită cu atâta bucurie…Îți scriu și nu știu cum să încep și nu știu cum să-ți scriu. Eram chiar la exercițiul de seară când îmi dăduse ofițerul scrisoarea ce mi-ai trimis. Am pus-o în buzunar necitită…Exercițiile s-or terminat de-odată cu coborârea amurgului – frumos, cum n-am mai văzut încă în anul ăsta. Am citit scrisoarea scumpă și atât de frumos scrisă, am cetit-o de atâtea ori!!!…O jale și o teamă ne-a cuprins inimile tuturor..celor neatinși încă. Luna septembrie poate s-o mai petrecem aici, însă de războiu nici noi nu vom scăpa…O să vedem ce-o fi, însă pe mine mă frământă multe presimțiri neînțelese și atât de bine știute. De nenumărate ori îi sărut mâinile Doamnei, salutări calde Domnului, iară D-tale îți sărut mânuța bolnavă, dacă nu s-ar fi vindecat de tot…și pe cea sănătoasă, pentru că mi-a fost atât de dragă…

Emil”

(Fragment dintr-o scrisoare trimisă de la Târgu Mureș, de Emil Rebreanu, d-rei Cornelia Dănilă din comuna Cătina, raionul Sărmaș)

Aprecieri referitoare la romanul “Pădurea spânzuraților”:

Eugen Lovinescu: “…o proză psihologică în sensul analizei evolutive a unui singur caz de conștiință, un studiu metodic, alimentat de fapte precise și de coincidențe, împins dincolo de țesătura logică, în adâncurile inconștientului”;

George Călinescu: “…un roman psihologic, o monografie a incertitudinii chinuitoare”;

Tudor Vianu: “În acest roman, Rebreanu este un analist al stărilor de conștiință, al învălmășelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice”;

Nicolae Manolescu: “Este un roman al conștiinței…al revelațiilor succesive și al momentelor excepționale, un roman al conștiinței morale…”

“Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul țintuit cu puține stele întârziate. Crestele munților se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaș cu toți dinții tociți. Drept în față lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Își simți trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului…”

(scena execuției din romanul “Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu”)

Nicolae BALINT