Sfințenia și regretul divin

Ziarul de Mureș a lansat o punte de legãturã între credincioșii din țarã și monahii români de la Muntele Athos. Paginile ziarului gãzduiesc, sãptãmânal, materiale realizate de pãrintele Alexandru, monah la chilia “Nașterea Sfântului Ioan Botezãtorul”, aflatã în zona Colciu. Pãrintele aduce vocea Sfântului Munte mai aproape de sufletele credincioșilor, care, la rândul lor, pot sprijini, dupã puteri, viața celor care se roagã pentru noi la Athos. În a treisprezecea sa

“epistolã”, pãrintele Alexandru descifreazã sensul spiritual al calamitãților naturale abãtute în ultima vreme asupra țãrii noastre și întregii planete.

Ca un Bun Pãrinte, Dumnezeu se bucurã întotdeauna când copiii Sãi dau viațã sfaturilor și împlinesc cu dragoste învãțãturile primite de la Tatãl lor. Bucuria este reciprocã și se transformã într-un torent de fericire ce nu scade, ci se înmulțește pe mãsurã ce energiile dumnezeiești necreate se revarsã din Logos în realitatea creației vãzute. Armonia conlucrãrii divino-umane reflectã rodnicia hãrniciei omului sub sfatul Domnului.

Dimpotrivã, neascultarea îndãrãtnicã a omului mâhnește pe Dumnezeu, iar dacã chemarea spre restabilirea bunelor relații cu Creatorul este respinsã de fiii risipitori, când voința lor de îndreptare este anihilatã total de dorințe pãtimașe, îndelunga rãbdare dumnezeiascã ajunge la capãt; atunci multe și dramatice forme de corectare ale creației se petrec, asemenea unui pictor nemulțumit de înfãțișarea tabloului. Încearcã sã retușeze pânza, dar renunțã, șterge ce a pictat și reia opera pãstrând ideea, planul inițial și doar ce era bun din vechea imagine.

Iatã de ce “…S-a cãit Dumnezeu cã l-a fãcut pe om pe pãmânt, și S-a mâhnit întru inima Sa” (Facerea 6,6), când pãcatele lumii depãșiserã toleranța Creatorului, a hotãrât sã spele lumea cu puhoaiele Potopului, și apoi sã o refacã, mai bunã și mai aptã de a împlini scopul creației, viața veșnicã.

Mulțumirea inițialã a Artistului Suprem se stinsese. Lumea, stãpânitã de omul pentru care fusese turnatã în minunate și nenumãrate forme, încetase de a face casã bunã cu “rãutatea mãritã a oamenilor, cu cugetele și dorințele lor îndreptate la rãu în toate zilele” (Facerea 6,5). Omenirea, depãrtatã de binele începutului, prin libera sa voințã, ieșise din grija paternã a Ziditorului odatã cu refuzul îndemnului Sãu la paza minții, atrasã mai ales de cele necunoscute, în pofida primejdiei morții la care se expunea.

“Pãmântul însã se stricase înaintea feței lui Dumnezeu și se umpluse pãmântul de silnicii. Și a cãutat Domnul Dumnezeu spre pãmânt și iatã cã era stricat, cãci tot trupul se abãtuse de la calea sa pe pãmânt” (Facerea 6)

Deteriorarea umanã, în libertatea sa îndreptatã cãtre “silniciile” contrare revenirii la bucuria edenicã, pierduse orice șansã de recuperare. Îndreptarea stricãciunilor nu mai putea fi împlinitã decât printr-o mãsurã radicalã, definitivã.

Mare va fi fost atunci mâhnirea Domnului, încât, vãzând aplecarea doar spre rãu a oamenilor, a hotãrât spãlarea lumii cu apele cerurilor. Cum poate pãtrunde puțina noastrã minte durerea Tatãlui ajuns la capãtul rãbdãrii, în speranța unei încercãri de îndreptare a fãpturii cãreia i-a suflat viațã din Suflarea Sa? O cât de timidã dorințã de revenire la binele edenic ar fi fost îmbrãțișatã cu dragostea paternã arãtatã la întoarcerea fiului risipitor și sãrbãtoritã cu cele mai alese daruri. Dar lumea ajunsese sã iubeascã numai relele și depravarea, nimic nu se mai putea îndrepta fãrã o cât de micã intenție pornitã din libera cugetare a omului, ce ar fi fost negreșit bineprimitã de Acela al Cãrui regret doar vag îl putem bãnui. Urâțenia lumii cãzute spre ispitele vicleanului nu mai putea fi toleratã. Frumusețea primordialã a chipului creat dupã asemãnarea Creatorului se stinsese; mulțimea faptelor tot mai rele și degradante se oglindeau în sufletele și înfãțișarea oamenilor, înclinați doar spre “silnicii” intolerabile. Urâciunea pãmântului se reflecta în lumea desfiguratã ce se cuvenea a fi îndreptatã.

Toate vietãțile lumii urmau sã treacã prin torentele celor patruzeci de zile purificatoare, mai puțin familia lui Noe, om smerit și bun, plãcut Domnului, pãstrãtorul semințelor bineroditoare ce aveau sã rodeascã din nou peste pãmântul spãlat de pãcate.

Și acum, ca în vremea Potopului, Dumnezeu îngrijește lumea nãscutã din voința Sa și o îndreaptã spre calea belșugului final din ceruri, chiar dacã sunt mulți care nu înțeleg mãreția planului și lucrãrii dumnezeiești, ademeniți numai cãtre cele plãcute, dar nefolositoare. Acestora le sunt trimise “semne și minuni”, chemãri la calea Adevãrului și Dreptãții; lor le sunt rostite și cuvintele Pãrintelui Petroniu, Starețul nonagenar al Schitului Românesc Prodromu din Athos, care tâlcuiesc cele petrecute anul acesta în România: ” Niciodatã în istoria românilor nu s-a abãtut atâta potop de ape, repetat, pe fiecare loc al țãrii, cu atâtea victime omenești, pagube, stricãciuni și durere, pentru cã niciodatã România nu a fost întinatã de o “paradã a pãcãtoșilor” ca aceea de la București. Pãcatele, cu cât sunt mai mari și mai strigãtoare la cer, cu atât primesc de Sus rãspunsul meritat; iar șuvoaiele, trimise de Pronia Cereascã, au fost menite sã spele murdãria adunatã nu doar de fãptașii sodomiți, dar, mai ales de cei care au îngãduit-o”.

Cãderea sodomiților

Vedem astãzi cum perversiunile arse de Dumnezeu cu vâlvãtãile Sodomei infecteazã mintea școlarilor din primele clase ca “normalitãți” ce se trâmbițeazã în parade deșãnțat protejate de mercenarii poliției, conform cu “standardele civilizației” actuale, acceptate orbește, fãrã discernãmânt moral și teologic.

Dar oare acei politicieni dâmbovițeni, ascultãtori docili ai poruncilor pãcãtoase primite de aiurea, și-au cercetat conștiința lor înainte de a parafa pactul cu vicleanul duh al rãului deghizat în “libertate”, “prosperitate” și “progres”?

Pentru cã Dumnezeu a avertizat poporul lui Israel direct prin gura lui Moise:”De se va culca cineva bãrbat ca și cum s-ar culca cu o femeie, amândoi au sãvârșit urâciune: vor fi omorâți, cã vinovați sunt” (Levitic, 20, 13). Mesajul puternic și clar al interdicției sodomiei este repetat și întãrit cu anunțarea pedepsei cu moartea, dupã ce fusese exprimat mai devreme:”Sã nu te culci cu bãrbat ca și cum te-ai culca cu o femeie; aceasta-i urâciune”(Levitic, 18,12). Într-o societate care a legalizat pãcatul sodomiei și al avortului, desigur sfințenia nu-și mai are locul stabilit de Creator, deși Bunul Tatã ceresc, în marea Lui Înțelepciune, a avut grijã sã ne vesteascã și rãsplata Sa, chiar pe aceeași paginã dictatã lui Moise:”Sfinți veți fi voi, fiindcã sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru. Pãziți rânduielile Mele și pliniți-le:Eu sunt Domnul, Cel ce vã sfințește!” (Levitic, 20, 7-8). Paza rânduielilor Dumnezeului Iudeo-Creștin a încetat a se mai face în lumea degradatã, iar împlinirea lor se mai pãstreazã doar printre drept credincioși ce ascultã “chemarea multora” dintre care “puțini sunt aleși”. Fie ca Domnul sã ne rânduiascã printre cei aleși!

Acest text biblic esențial, Leviticul, deși poartã semnãtura lui Moise, este dictat de însuși Dumnezeu, devreme ce începe astfel:”Domnul l-a chemat pe Moise și i-a grãit din cortul mãrturiei, zicând:…” (Levitic, 1,1). Biserica Ortodoxã, în deplinã concordanțã cu tradiția și școlile rabinice, a omologat aceastã atestare încã din vremea apostolicã, când Mântuitorul Iisus Hristos îl prezintã pe Moise astfel:”Oare nu Moise v-a dat Legea?” (Ioan 7,19); “toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise…”(Luca 2, 22). Așadar, nu numai glasul apostolului neamurilor, Sfântul Pavel, trage semnal de alarmã împotriva perversiunilor sodomiei, ci Însuși Dumnezeu prin profetul Sãu Moise, cel care doar pentru o micã îndoialã în puterea Creatorului a fost pedepsit sã nu intre în Canaan, Å¢ara Fãgãduinței, dar care a fost pe Tabor, împreunã cu Ilie, alãturi de Hristos.

Putem oare noi, cei de acum, sã mai sperãm a intra în Raiul pierdut de Adam, cu atât de multe și grele pãcate? Iatã cauza pentru care Proniatorul ne poartã de grijã și ne ceartã spre îndreptare cu șuvoaiele apelor curãțitoare ale greșelilor amintite, care se adaugã peste acelea, încã și mai grele, a uciderii pruncilor înainte de naștere, de cãtre înșiși pãrinții lor, cu mâna medicului sperjur, ce a uitat de jurâmântul lui Hipocrat ce obligã pe fiecare doctor sã apere, sã vindece și sã salveze viața umanã, nu sã o taie din fașã.

În țara unde s-au legalizat pãcatele interzise de Dumnezeu și astfel se disprețuiește Cuvântul Bibliei, rostit de Tatãl în Vechiul Testament și de Fiul în cel Nou, inundațiile catastrofale petrecute în acest an se cuvin a fi privite, așa cum sunt, ca o chemare spre îndreptare, la normalitatea creștineascã, singura ce ne mai poate încã ajuta și salva de la încercãri și mai aspre, așa cum vom arãta în articolul viitor, întemeiat de asemenea pe Cuvântul Sfintei Scripturi.

Alexandru MIHAILENI

Chilia unde viețuiește pãrintele Alexandru are o vechime de peste 100 de ani. Aici este nevoie de ample lucrãri de reparații, iar acestea pot fi realizate doar prin bunãvoința credincioșilor care trimit pomelnice la chilie, însoțite, la libera alegere, de anumite sume de bani. Ziarul de Mureș vine în întâmpinarea celor care vor sã susținã lucrãrile de reconstrucție de la chilia Nașterea Sfântului Ioan Botezãtorul și a deschis mai multe conturi în care credincioșii cu dare de mânã pot depune sume de bani. Pomelnicele vor fi preluate de redactorii ZIARULUI și vor fi trimise, împreunã cu banii, la Sfântul Munte, unde este mare nevoie de ei. Dumnezeu sã vã binecuvânteze! Donațiile pot fi fãcute în conturile deschise la BRD, sucursala Târgu-Mureș.

Cont Lei:

RO70BRDE270SV14428712700

CONT USD:

RO08BRDE270SV14428982700

Cont EURO:

RO07BRDE270SV14429002700