Simulacru de proces cu inculpat divin
Indiferent de culoarea noastră spirituală, fie că suntem credincioși, sceptici sau atei, nu ne îngăduim a ignora (chiar dacă din unghiuri diferite) sărbătorile pascale. Indiferent dacă ne credem buricul Pământului, propriii noștri creatori și unici hotărâtori de soartă, sau dacă recunoaștem puterea, dragostea și bunătatea divină, folosim expresia “din Paști în Crăciun”. Confirmând, cu sau fără voie, rezonanța, peste milenii, a celor două sărbători. Care, în pofida zborurilor interplanetare și a operațiilor (schimbătoare de imagine ori sex) au rămas vii.
Grele întrebări (cu înfiorătoare răspunsuri) ridică, mereu, dinamica decadei dinaintea marii sărbători. În care intrăm săptămâna aceasta. Numită a Floriilor. Pentru că este perioada în care s-a desfășurat cel mai răsunător proces din istorie. Al lui Iisus. Urmat, incredibil, de cel mai nedrept verdict. Contrar tuturor probelor izbitoare. Dar asumat fără mustrări de conștiință, ba chiar cu furie, de cei puși să-l pronunțe.
În sâmbăta Floriilor nimic nu prevestea măsluirea probelor. Mii de oameni strigau exaltați mulțumind pentru binefacerile nemaiîntâlnite primite în dar de la eroul lor. Și al nostru. Dacă li s-ar fi cerut, ar fi omorât pentru el. Pentru adevărurile lui. Și ale noastre. Numai că, undeva în apropiere, un șef al șefilor, împreună cu lichelele din jurul lui, și-au văzut tronul cel mare amenințat. Fără de care duse erau puterea lor, faima lor, lingușeala bolnăvicioasă a tuturor subalternilor. Care-i gâdila în orgoliul de frustrați.
Așa că, au trecut la treabă. Cum ne explică înscrisul de căpătâi redactat în acele vremuri, au fost aduși o seamă de martori mincinoși. Care s-au încurcat în propriile baliverne. În ciuda strădaniilor acuzatorilor de a-i instrui impecabil. În prealabil. Prin promisiuni ori amenințări. În consecință, pretinsele probe, nu numai că n-au putut susține vreo vinovăție, dar n-au fost capabile să anihileze nici una din miile de minuni (toate înspre binele celorlalți) făcute de acuzat. Și-atunci, judecătorii au ales să le ignore pe acestea din urmă. Și, cu concursul anterior stabilit al acuzatorilor, au dus procedura până la capătul pe care-l știau dinainte de început. Ei, inamovibilii lumii.
Iar diferența dintre Pilat, care și-a înmuiat cuticulele în apă, în fața mulțimii adunate pe post de juriu, și cei ce au pronunțat efectiv verdictul scandalos este una infimă. Și unul și alții au făcut bătaie de joc din litera legii. Chiar dacă prin manifestări diferite. De scârboasă lașitate sau de grețoasă furie.
Peste toți și toate, cutremurătoare este influența derulării parodiei de proces asupra opiniei publice. Care, în câteva zile a trecut de la “osana” la “răstignește-l”. Măiastră manipulare. Și lesne de realizat. Cu siguranță că printre cei ce-și vărsau plămânii urlând “moarte acuzatului” se aflau și vreo câțiva (sau mai mulți?) din cei cărora omul din fața lor le întinsese mâna, le redase sănătatea, demnitatea, viața. Din cei ce altădată își plecau frunțile în țărână în fața lui. Recunoscători. Ca să nu mai vorbim de cazul lui Iuda. Rămas până azi în topul scursurilor lumii. Trădare prin sărut…
Este săptămâna Floriilor. Este, încă, vremea osanalelor. Dar, nu putem să nu ne întrebăm, cât din scenariul unui astfel de simulacru de proces se mai aplică în zilele noastre? Cât am evoluat, în justiție, de atunci? Căci, dacă încă întâlnim (chiar în palidă replică) oricare dintre semnele unui astfel de dispreț al legii, înseamnă că, peste noi, un sacrificiu divin și două mii de ani au trecut aproape degeaba. Înseamnă că toate strădaniile interne și toate rapoartele europene nu înseamnă mai nimic. Pentru cei aflați în vâltoarea unui astfel de proces.
Este săptămâna Floriilor. Femei și bărbați cu nume de flori, plante agățătoare, bălării își serbează onomastica, încântați de câte și mai câte au făcut de la ultima sărbătoare cu “osana”. Bucuroși vor fi fiind și cei (și cele) ce merită, precum și cei ce au făcut (având stofa și ușurința lui Iuda) din trădare o virtute personală, și cele ce au făcut din distrugerea vieții unui coleg singura pasiune de care sunt în stare. Dar, ce să ne mai mirăm, de vreme ce, asemenea lor, alții au avut îndrăzneala unui astfel de comportament în raport direct cu Dumnezeu? Numai că, și noi și ei, cunoaștem sfârșitul acestui periculos scenariul. Dar ei și-l asumă, oare?
Andreea CIUCÄ‚
