Singurătatea de dincolo de cuvinte

La 86 de ani, câți are acum Ioan Oală, este ultimul locuitor al comunei Rușii Munți care mai poartă acest nume l Dar mai e și ultimul veteran de război l Era pe celălalt mal al Donului atunci când rușii au spart frontul și au trecut cu tancurile grele peste fluviul înghețat l Ororile războiului îl mai urmăresc și azi, dar trece peste toate cu seninătatea omului pe care viața nu a reușit să îl îngenuncheze

În ziua în care am ajuns în Rușii Munți, dincolo de frumusețea pe care primăvara o revărsa peste comună, era una tristă. Pe Ioan Oală, localnicul în vârstă de 86 de ani, l-am aflat pe ulița principală a centrului de comună, în drum spre o înmormântare. “Astăzi e înmormântarea unui văr și bun prieten de-al meu, pe care îl chema tot Ioan Oală. De azi, sunt singurul din sat care mai poartă acest nume. Dar mai sunt și ultimul veteran de război din comună și, în plus, mai port de 12 ani în spate singurătatea. Soția mi-a murit și copii nu am avut niciodată. Viața pentru mine e grea, mă mai ajută câteodată nepoții de frați, dar și ei au viața lor. În rest, trăiesc cu amintirile care revin tot mai des în amintire. Mai ales cele legate de război”, ne-a spus octogenarul.

Coșmarul războiului

Dacă nu ne-ar fi spus vârsta, i-am fi dat cu îngăduință ceva peste 60 de ani. Și cu toate astea, în spatele chipului încă tânăr, se ascund povești ale unui trai zbuciumat. În 1941, când a fost înrolat în armată, Rușii Munți era sub stăpânire austro-ungară. Viața de grănicer pe Valea Uzului lângă Miercurea Ciuc a fost grea. “Își băteau joc de noi, primeam câte 35 deca de pâine de azi pe mâine, noi care eram tineri și plini de viață. Dar mai primeam și picioare în fund și eram scuipați…Apoi am fost trimis pe front în linia întâi. De acasă până la capul Donului și înapoi, am văzut capete, picioare și mâini despicate de corp. Și acuma le visez noaptea. Am stat un după aia un an de zile în Ucraina la tăiat de pădure și grijeam camioanele armatei să nu le atace partizanii. În fiecare zi câțiva din noi erau pușcați de ruși. Stăteam noi, nemții, cehii și ungurii pe un mal al Donului și rușii pe altul și ne spionam reciproc. Noi aveam grijă să nu treacă rușii apa. Dar ei erau acasă la ei și știau exact când să treacă. Și o înghețat Donul așa de tare că l-au trecut cu tancurile. Gheața era groasă de peste un metru. Atunci s-a rupt frontul și ungurii n-au mai vrut să lupte alături de nemți. Câte un sergent neamț ordona foc, dar nu mai era ascultat de nimeni. Ne băgau tot timpul în prima linie și dacă nu era un locotenent ungur, bun la suflet și care se uita la noi ca la copiii lui, nu am fi stat acuma de povești. În 1944 am venit acasă și aici am rămas”, ne-a povestit Ioan Oală.

Viața de după război

Întors acasă, nu a mai vrut să părăsească satul. După zece ani, în 1954, s-a însurat cu o fată, alături de care și-a făcut casa lui, viața lui. După peste 40 de ani lucrați la colectiv s-a ales cu o pensie lunară de 800.000 de lei și, pentru cei patru ani de război, mai primește alți 640.000 de lei. Cu banii ăștia încearcă să se gospodărească. Cum reușește, nu ne-a mai spus sau dintr-un sentiment de neputință, sau de rușine. Dar dincolo de cuvinte era palpabilă durerea și neputința omului singur. “Toate au trecut și am ajuns la etatea asta când totul este foarte greu. Dar la țară e totuși mai bine ca la oraș. N-are uncheșu’, are mătușa și ne mai ajutăm între noi cu ouă cu ce avem pe lângă casă. Nu știu ce planuri a avut Dumnezeu cu noi când ne-a lăsat să ne chinuim. Mai vedeam la televizor că în alte părți țăranii o duc bine, au tot ce le trebuie și atunci ne întrebăm de ce noi aici în țărișoara asta, cei care locuim la țară, tragem ca vita în jug de dimineața până noaptea târziu și tot nu avem de Doamne-ajută. Am avut pământ, l-or luat comuniștii, am uitat cum îi să fie al tău, ni l-o dat înapoi și nu mai știm să îl lucrăm sau nu mai avem cu ce sau de ce. S-o făcut cucuruzul și nu o avut rost să îl vindem că era prea ieftin. Grâul la fel. Cu toate e la fel. Ä‚știa care ne conduc parcă își bat joc de noi. Mai dă și o boală peste noi chiar atunci când vine bătrânețea și toate îs grele de purtat. Uite, vărul meu pe care îl înmormântează azi, a scăpat de griji. Suntem ca o sămânță pe pământul ăsta. Degeaba tot zic filozofii și patriarhii de viața cealaltă sau de înviere. Dacă ar învia toți, n-am mai avea loc pe pământul ăsta. Eu așa cred”, ne-a asigurat Ioan Oală.

Parcă cineva “acolo sus” l-ar fi auzit, pentru că au început să se tânguie clopotele bisericii. Înmormântarea trebuia să înceapă, așa că ultimul Ioan Oală din Rușii Munți s-a depărtat de noi. Cu tristețe dar cu demnitatea omului care știe că viața curge doar într-un singur sens. Ne naștem și murim singuri. Între, e doar viața.

Eugenia KISS