Slăbiciunile lui Cuza

În istoria românilor, Alexandru Ioan Cuza rămâne drept domnul “micii uniri” de la 24 ianuarie 1859, actul care a precedat Marea Unire de la 1918. Personalitate marcantă a secolului al XIX-lea, implicată activ și profund în viața politică, Cuza s-a dovedit la înălțimea evenimentelor pe care le-a trăit. A avut însă din păcate și slăbiciuni. Două dintre ele i-au fost fatale.

S-a născut la 20 martie 1820, probabil la Bârlad sau la Galați, într-o familie foarte înstărită. Primele studii le-a făcut la IașI, într-un pension francez, unde i-a avut colegi pe marele om politic de mai târziu, Kogălniceanu și pe cunoscutul actor Matei Millo. Și-a continuat studiile – fără a le finaliza – la Paris. Întors în țară a intrat în armată și apoi a devenit membru al judecătoriei Covurlui. A participat activ la revoluția de la 1848, a fost arestat și exilat, dar a reușit să fugă de sub escortă în timp ce era dus spre a fi încarcerat la Constantinopol. Reîntors în Moldova, după câțiva ani petrecuți în Transilvania și Bucovina, a îndeplinit mai multe funcții în administrația Moldovei. A devenit foarte cunoscut în momentul în care și-a dat o răsunătoare demisie din funcția de pârcălab de Galați. În acest fel, viitorul domn, protesta față de manevrele de falsificare a listelor electorale de către Nicolae Vogoride, numit caimacam în timpul Adunărilor ad-hoc din 1857.

Îndepărtarea de adevărații colaboratori

Prima parte a domniei sale a fost cea mai rodnică perioadă în care au fost adoptate legi și realizate reforme de care tânărul stat român avea imperios nevoie. În perioada a doua a domniei sale a început să se manifeste în mod autoritar, și-a îndepărtat adevărații colaboratori, integri și activi, precum Kogălniceanu, și ceea ce s-a dovedit foarte grav, și-a creat un grup de favoriți corupți, care făceau trafic de influență și se îmbogățeau. În fruntea acestora se afla Cezar Librecht, belgian de origine, director general al poștelor și telegrafului, un om cu mare influență pe lângă Cuza. Din acest grup mai făceau parte Nicolae Docan și Grigore Cozadini, veri primari cu domnitorul, locotenent-colonel Pisoțchi, Baligot de Beyne, șeful său de cabinet, Mihai Marghiloman, prefectul poliției Capitalei, Iancu Alecsandri, agentul României la Paris (frate al poetului Alecsandri) și alți câțiva care-l dezinformau frecvent ținându-l departe de adevărata realitate. Pentru prima dată – și pe bună dreptate – s-au auzit voci critice la adresa lui Cuza.

O dragoste secretă și…nu prea

Era știută “sensibilitatea” lui Cuza pentru unele dintre frumoasele doamne din înalta societate a țării. O știa și doamna Elena, soția sa, care însă se purta cu multă demnitate și eleganță, nelăsând să transpară în public suferința ei ascunsă, mult amplificată de legătura pe care Cuza a avut-o, în ultima parte a domniei sale, cu Maria Obrenovici. Aceasta era văduva prințului sârb Efrem, din familia domnitoare a Serbiei – Obrenovici. Din căsătoria Mariei cu prințul Efrem s-a născut Milan Obrenovici, cel ce avea să ajungă mai târziu rege al Serbiei. La un moment dat, Cuza nu s-a mai sfiit să ascundă legătura sa cu tânăra văduvă Maria Obrenovici, cu care se afișa chiar și la recepțiile oficiale. Mai mult, din această legătură s-au născut doi copii, pe care, cu acordul soției sale Elena, în anul 1865, Cuza i-a înfiat. Ei au murit însă foarte tineri, Dimitrie în 1889, iar Alexandru în 1890. Cuza a fost acuzat că prin această înfiere dorea să-și transmită domnia în mod ereditar. Acest fapt a contribuit și el la coagularea unei grupări anti-Cuza, intrată în istorie sub numele de “monstruoasa coaliție”, și care avea să-l îndepărteze de pe tron în februarie 1866. A fost nevoit să plece în exil și a murit la Heidelberg, în Germania, în 1873. Cea care l-a vegheat până în ultima clipă a fost credincioasa doamnă Elena, care i-a mai supraviețuit încă mulți ani, până în 1909. Cuza a fost reînhumat la Ruginoasa și mult mai târziu în catedrala Trei Ierarhi din Iași. Dincolo de slăbiciunile sale, rămâne însă opera sa politică. Probabil că și Cuza, cu franchețea și sinceritatea sa bine cunoscute, și-a spus deseori : “Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin”.

Nicolae BALINT