Slovele bunicilor noștri

Lumea satului așa cum o percepem în poveștile copilăriei, este pe cale de dispariție l Din noianul de tradiții au ajuns până la noi doar câteva l Despre limbajul “desuet”, folosit de bunicii noștri care locuiau la sate, ce să mai spunem? l Parfumul de busuioc al cuvintelor vechi, al expresiilor de neînțeles pentru noi, îl simțim uneori și tresărim aducerilor aminte l Am “recuperat” câteva din aceste vorbe de demult, prin întâlnirile pe care în ultimii ani le-am avut cu bunicii noștri ai tuturor, care încă mai trăiesc prin satele în continuă modernizare.

“No, păi, tu copilă dă-mi repide ghiufile să pui hârbu cu apă la șert să facem on boț de mămăligă că acuma vine moșu-to di la sapă șî să avem ce ajuna. Unde-i fideu’ să-l pui pe hârb? Șî pune repide blidile și liungurile pe cenușar. No înhai să videm zama-i caldă? să slobozâm în ie borșu șî gata. Putem hodini o țâră”. Cam așa sunau îndemnurile bunicilor noastre până acum câțiva ani. Pentru că invariabil bunicile noastre locuiau la sat și nu aveau nevoie de cuvinte noi, sofisticate pentru a se face înțelese. Dimpotrivă, vorbele lor aveau o anumită dulceață azi aproape dispărută, care se mai păstrează ascunse undeva în ungherele amintirilor noastre. Uneori câte o astfel de secvență iese la lumină și ne și mirăm cum am putut să trecem atâția ani prin viață, fără ele. Și zâmbim aducerilor aminte.

Alți bunici, alte cuvinte

Prin Râciu când auzi bătrânii spunând “hai la scuteală în conie și ai de grijă nu pune chicioru-n bahnă că-i bai”, trebuie să știi că îndemnul exact este “Vino în bucătăria de vară să nu te plouă. Dar ai grijă pe unde calci, ocolește balta, mocirla, că altfel vei avea o neplăcere”. Avizații știu deja. În Rușii Munți, locuiește Dănilă Gingean, un bunic renumit pentru felul în care știe să vorbească și să “formeze” lemnul. Pentru că mai demult îi plăcea să meargă la pescuit are pe lângă casă mai multe vârșe, iar în curte un mihei, un atelier, în care și-au găsit adăpost alături de lucruri noi și altele mai vechi pe care lumea nu le mai folosește, în special ustensile folosite la stână. “Na ni, este îs bodârlaile în care se făce untu’ șî în care să închega laptile pintru brânză. Asta-i liungura mare cu care urda să pune în săcuieț șî aista-i șterțul din nuiele de mesteacăn în care se mesteca laptile fiert. Ciobanii stăteu la stână și boresele își videu de treaba lor cu copchii”, ne-a spus Dănilă Gingean. În toată povestea asta a vost vorba strict despre vasele pe care oierii din vremurile de mult apuse le foloseau în munca zilnică. Și pentru că veni vorba de ciobani, ca și țăranii locului ei aveau costumație specifică.

“Apăi fiștecare din ei ave cioreci pe chicioare șî piste cămășiue ave or on laibăr or on uieș. Da aveu ghiogi dele mari cu care dădeu după lupchi. Tolai ce de lupchi erau aci că tăt tău și arinișu era plin de ei. Na, da tătă sara vineu bacii la bufet și beu la jinars bată-i să-i bată… Numa să auze taloanga di la stână și îndată fugeu să vadă de-i bai. Era unu oacheș tare, vinitură pi la noi, da batăr de să-nsura aici că tare era cinaș. Odată i-am dat șî io o băsmăluță”, ne-a spus tot ce știa despre un fost baci al tinereții ei, tușa Margareta și bunică, din Mica.

La 83 de ani câți are, ne-a povestit chiar destule și ne-a mai spus că strănepoții ei uneori chiar nu o înțeleg ce spune. “De când cu icternetul ăsta or cum sărăcie îi zâce, nici io nu mai pricep ce zâc ei”. Câteva sate mai încolo, în Abuș, tanti Maria, nu a avut bucuria să fie bunică adevărată. Dar copiii vecinilor îi sunt ca și nepoți. “S-o crâmpoțît pământu’ di la apâta amar de apă și nici felceru nu mai pote vivi dacă-i von bai. Io nu mai poci să mă scobor trepții di la casă nici să-mi bag în coticar găinușâle, da vin copciii din vecini și mă ajuă. Ioi, că tare-i rău să fii bătrân. Tătă ziua șăd pi-n casă și când ies în târnaț îmi pui obiele în păpuci că tare-i ruhăr afară. Na ni amu o dat în foc fusaica și pui în ie o steblă de tarhon șî-i numa bună de gustat. Na auzi cum suduie iară omu ăla pe drum”, a spus tanti Maria și încet, șontâc a ieșit în târnaț. În drum s-a încins un adevărat circ între doi localnici. Totul a pornit de la scopirea unui godac, adică castrarea unui vier. Stăpânul porcului în acuza pe jugănitor că i-a adus o stricăciune porcului “S-o juruit mutălău că o lucrat la jugănire fără cusur. Că o dat cosoru pe scobă înainte. Da porcușoru-i sângios deși lo priponit de un stănog”, ne-a pus la curent cu motivul scandalului un bunicuț sprijinit într-un băț noduros.

Farmecul local al limbajului

În oricare parte a județului ne-am întoarce oamenii par a avea un vocabular al lor, secret. Când spun ceva despre șăncăleți sau șodomani deși am fi înclinați să credem că se referă la o slăninuță de porc, practic ei ne spun despre oamenii veseli. Iar când o bunicuță îi spune nepoatei “ioi ce vigană faină ai” îi admiră rochița cea nouă. Tonul se schimbă atunci când bunicii spun , “degeaba să crede ăla ocoș șî cu strânsură la pungă, că să zgaură tăt mai tare în clisă”, adică degeaba se crede ager “ăla” și face pe zgârcitul că este băgat în mocirlă până-n gât”. Cam așa ar suna o traducere liberă. Dacă după o asemenea afirmație bunicii noștri au ajuns la judecată, ar fi sintetizat întâmplarea cam așa: “Ponosluitorul o șurucluit să dau on sămădaș în fața judelui. Asta o fost.”

E lesne, ușor de înțeles acum de ce nu ne-am putea înțelege cu bunicii noștri dacă limbajul lor s-ar reduce la acest gen de cuvinte de “coloratură”. Problema cea mare e că nici vorbind normal nu ne prea mai înțelegem cu ei, plus că marele păcat este pierderea completă a lăgăturii noastre cu lumea satului. A satului adevărat. Acolo unde țăranii încă mai înfig șoși în pământ pentru a nu lăsa găinile vecinilor să le mânânce firele de verdeață răsărite prin grădini. Acolo unde toți se cunosc între ei și nimeni nu se supără atunci când în loc de nume se folosesc poreclele lăsate din moși strămoși.

Eugenia KISS