Șomaj de marcă. Înregistrată

Mereu spunem cum că, dom’le, nimic nu ne mai poate surprinde. Și, tot mereu, pățaniile din dreapta și din stânga (cu sau fără rating) ne contrazic nemilos. Mai exact, ne dau constant peste nas. Și cum minunile (în adevăratul sens al cuvântului) se pun în operă prin oameni, tot astfel, faptele de proastă extracție se desăvârșesc prin semenii noștri. Culmea, și unele și altele, în numele unor mari idealuri. Declarativ! Context în care, aproape că ne-am pierdut abilitarea de a separa binele de rău. Nici nu știu ce-i mai supărător: modul ipocrit în care ni se servesc gogoși (expirate) pe post de realitate sau modul tâmp în care credem tot ce ni se livrează și acționăm (cu sau fără ștampilă) în consecință?!

Bunăoară, pentru ilustrarea primului stil (ipocrizia), înghițit cu ușurință prin servirea sistematică a celui de al doilea (credulitatea) amintim o fază de album. Se tot strigă în ultimele săptămâni cum că magistrații își fac dreptate singuri, că își judecă procesele (vezi drepturile salariale) și că-și dau ce vreau. Și, cine anume, strigă mai tare și mai tare „lupu’, lupu’” pe post de Nică? Hî? Păi o seamă de domni parlamentari sau apropiați (ideologic ori financiar) ai acestora. În primul rând, membri organului legiuitor ar fi trebuit să verifice și să observe că tocmai legile pe care ei le-au votat (sau antecesorii lor) sunt cele încălcate și că respectivele procese sunt întemeiate chiar pe neacordarea drepturilor conținute în acele legi. În al doilea rând, au uitat că atunci când probleme similare i-au vizat în mod direct, și-au rezolvat trebile gospodărește, la minut, fără intermediari. Pasămite, ca în cazul pensiilor foștilor demnitari. Sau, ca în cazul recent al ajutorului de șomaj pentru mai puțin ocrotiți sorții care, deși s-au străduit din răsputeri într-o campanie epuizantă (fără cârnați și fasole la purtător, că suntem în U.E.), n-au reușit să ocupe fotoliul în velur purpuriu.

Faptul că au votat ca timp de 3 luni neajunșii în funcție să ia, în total, circa 15 mii lei (noi, adică 150 milioane de lei vechi) nu ne miră. Și asta-i grav. Ba chiar (datorită repetabilității unor astfel de faze ori a unora asemănătoare) parcă nici nu ne mai revoltă ca altă dată. Căci, se pare, am obosit. Iar asta-i grav, într-o primă etapă, nu pentru noi, ca persoane, ci pentru fragila noastră democrație…

Ceea ce ne face, însă, a ridica spasmodic din sprâncene a fost atitudinea destinatarilor cadoului de an bun. Căci 48 de foști parlamentari (ale căror zaruri n-au mai arătat 6-6) au solicitat, de îndată, ajutorul de șomaj nobiliar. Ba mai mult, luați la întrebări despre ce și cum în legătură cu subiectul pendinte, s-au burzuluit că se atentează la un drept al lor și, ca replică, au scos un „Care-i problema?”. Ei, oamenii pentru oameni, care ne-au promis așa și pe dincolo, cu noi și pentru noi. În fine, rememorarea publică a averilor unora dintre solicitanți ne lasă cu gurile larg deschise. Imobile peste imobile, aici și „afară”, colecții peste colecții, conturi peste conturi, ce mai, găzdușag, frate. Ceea ce n-are cum să nu ne amintească zgârcenia cu care în situații dramatice executivul drămuiește ajutoarele, ținând negreșit seama de veniturile întregii familii în discuție, care nu trebuie să depășească un salariu minim/membru (fie acesta cap de familie sau membru obișnuit…).

Nu milităm pentru populism. Nici pentru pâine fără muncă. Dar nu putem să nu ne minunăm de inventivitatea românului (chiar atunci când preia idei patentate). Însă mirarea noastră ar putea fi de manual doar atunci când nu ne-ar afecta buzunarele. Căci tot soiul de sume de bani despre care auzim că trebuie plătite (inclusiv sutele și sutele de mii de euro datorate pentru fărădelegile unor procurori, sancționate de Curtea Europeană) ne trec pe la ureche, ca și când nu ne-ar privi. Căci astfel cum n-avem conștiința lucrurilor comune (începând de la mizeria din fața ușii apartamentului și până la scara de intrare în bloc), tot astfel ignorăm buzunarul public (deci comun) din care unii se servesc după bunul plac, iar alții-l păgubesc repetat, fiindcă nimeni nu-i ia la rost.

S-or fi judecat magistrații pentru drepturile salariale, dar alea erau pe ani întregi în care au fost la serviciu, nu au stat acasă gândindu-se ce au de gând să facă în continuare (cum spunea unul dintre adrisanții ajutorului de șomaj). Pe de altă parte, față de faptul că numai pentru 48 de persoane se vor aloca circa 200.000 euro, sumele miilor de magistrați par un fleac. Pentru că nu orice muritor are ștaif de șomer. De marcă.

Andreea Ciucă