Becali – geniu de mahala

îl urmăresc pe Gigi Becali de ceva vreme, să fie deja ani, cu un soi de fascinație tâmpă, și încerc să mă conving că acest personaj e real, că nu-i aterizat din Disneyland sau din vreo altă utopie comică. Cu toate astea eforturile mele nu reușesc până la capăt. Făcându-mi eu obișnuita infuzie nocturnă pentru ochi în fața televizorului, asist la dezlănțuirea spectaculoasă a lui Gigi, contrariat de atacurile din presă. Ceea ce mă uluiește mereu la el este nelimitata abilitate a jongleriilor sofistice, redundanța unor clișee vizavi de propria persoană, caracterul rudimentar al catalogării adversarilor, unii dintre ei expediați prin simpli termeni de mahala. Ca personaj se bucură de o complexitate incoerentă care dezvoltă reacția empatică a interesului. Pe de o parte, suferă de reale accese mistice, vorbește de Dumnezeu cu o lejeră familiaritate, a ajuns chiar să emită blasfemia că el, dacă vrea, poate fi Dumnezeu și nimeni n-are dreptul să-l conteste, investește sume mari în ctitorirea de biserici. Pe de altă parte, când vine vorba despre adversarii lui e prins de o furie primară, îi descalifică în termeni abrupți și savuroși, în lipsă de calificative mai precise îi bagă pe toți în clasa „comuniștilor” și „uteciștilor” care au „jefuit” și „secătuit” țara – iată mostre de expertiză de tip haiducesc. Dar are și un complex de șmecheraș în afaceri, dezvoltă o condescendență ironică față de nefericiții care au tupeul să se considere bogați și puternici. își exprimă frecvent uluirea că Dumnezeu i-a dat atâta noroc și bogăție, dar explică asta printr-o superstiție atavică, o pune pe seama spiritelor strămoșilor morți în închisorile comuniste. Când vine vorba de misiunea lui, e cuprins de iluminări mesianice și începe să debiteze truisme despre patria lui clădită pe „sudoare”, „lacrimi” și „sânge”, spuse în crescendo liric, cu stângăcia patetică a celui ce le-a învățat pe dinafară de la un propagandist de duzină. Absența radicală a oricărei viziuni social-politice îl face adesea fanatic, iar inabilitățile lingvistice îl împing rapid la limita răcnetului sau a dicteului mașinal. Cu toate astea, Becali este printre puținele figuri mitice țesute de curiozitatea publică în ultimul deceniu. Spiritul său rudimentar nu-l împiedică totuși să devină un veritabil estet al deriziunii, să se înalțe uneori, în clișee apoteotice, la altitudinea unui geniu de mahala

de Vali MUREȘAN