Spiritul de toleranțã al domnului Spielmann sau inconsecvențele unui intelectual

Rãsfoind presa mureșeanã din acest an, mi-a atras atenția un articol al jurnalistului Ionuț Oprea de la cotidianul “Zi de Zi”. Datat 31 martie a.c., articolul respectiv se intitula “Discriminare etnicã la Biblioteca Teleki” și fãcea trimitere directã la șeful secției, Mihai Spielmann. Acel articol mi-a adus aminte de o experiențã personalã trãitã cu câțiva ani în urmã. Tot la Biblioteca Teleki și tot cu Spielmann. Dacã la vremea aceea nu am acordat prea mare importanțã acelui fapt, ulterior, aflând și despre alte asemenea manifestãri, am hotãrât sã “aprofundez” chestiunea și mai presus de toate sã caut sã o înțeleg, ba chiar sã-i gãsesc explicațiile. În eventualitatea cã ar exista.

Pentru unul ca mine, care în anul 2000 mã aflam de mai puțin de doi ani la Târgu Mureș, dar care avusesem privilegiul sã trãiesc aproape 3 ani în Banat și alți 16 în Sibiu – zone cu populație multietnicã – experiența de la Biblioteca Teleki din Târgu Mureș mi-a lãsat un gust amar. Pentru cã pregãteam un examen de grad didactic, cerusem atunci câteva cãrți pentru studiu la sala de lecturã a bibliotecii. Este drept cã am obținut cãrțile, dar tonul pe care mi s-a vorbit a fost de-a dreptul jignitor. Mai ales dupã ce Mihai Spielmann a constatat cu stupoare cã deși mã cheamã Balint, nu vorbesc – nu pentru cã nu vreau, ci pentru cã nu cunosc – limba maghiarã. Asta în pofida numelui meu cu rezonanțã maghiarã certã. Nu era nici momentul și nici locul sã-mi fac “arborele genealogic” sau sã-i explic domnului Spielmann cum am ajuns la Târgu Mureș; un Balint, nãscut într-un sat din Vâlcea, cãsãtorit la Rușii-Munți… Dar, era oare cazul sã mã justific? O atitudine cel puțin curioasã din partea domniei sale, dacã stau și mã gândesc la faptul cã Mihai Spielmann, este un fin intelectual mureșean, care provine dintr-o distinsã familie de intelectuali. Domnia sa, fost consilier UDMR, care are și veleitãți de ziarist, este de multe ori prezent la reuniunile Ligii ProEuropa, unde se vorbește despre toleranțã, egalitate, bunã conviețuire, etc…, dar este în același timp și un apreciat autor de cãrți și studii de certã valoare istoricã. Un anume volum al sãu mi-a atras atenția în mod deosebit.

Spre aducere aminte…

Familia Spielmann a intrat cu siguranțã și binemeritat în conștiința spiritualitãții mureșene. Tatãl lui Mihai Spielmann, Jozsef Spielmann (1917-1986), medic, prof. univ. dr. docent, a fost șeful catedrei de istoria farmaciei, la UMF Târgu Mureș, și un reputat cercetãtor în istoria medicinei din Transilvania, studiind legãturile istorice dintre științele naturii și științele umaniste. Autor a peste 120 de studii de specialitate publicate în reviste din țarã și din strãinãtate, Jozsef Spielmann, un om cu pronunțate vederi de stânga – dupã unii fost ilegalist comunist – a primit înalte distincții de stat și științifice din partea statului român, dar și din partea autoritãților statului maghiar. Absolvent în 1934 al Liceului “Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu Mureș, Spielman tatãl, evreu ca origine, a cunoscut și ororile regimului de dominație hortystã maghiarã când, în 1944, a fost internat într-un lagãr de muncã timp de mai multe luni. Un volum foarte apreciat și solid documentat, cu o prefațã semnatã de academicianul Ștefan Milcu, a fost “Restituiri istorico-medicale. Studii”, apãrut sub îngrijirea lui Domokos Geza, la editura Kriterion, în 1980. Un capitol important din acest volum, scris cu foarte multã înțelegere fațã de realitãțile economico-sociale și politice din Transilvania – o provincie puternic dominatã de intoleranțã fațã de români, locuitorii majoritari – îl ocupã personalitatea lui Ioan Pioariu-Molnar, primul medic oculist al marelui principat al Transilvaniei. Jozsef Spielmann a fost cu siguranțã un om cu o certã vocație umanistã, nu numai prin formație, dar și prin simțãminte. Cei care și-l mai amintesc vorbesc foarte frumos despre el.

Aversiune fațã de limba românã?

La fel de frumos se vorbește în târg și despre fratele lui Mihai Spielmann, stabilit în strãinãtate încã înainte de 1990, foarte ospitalier și astãzi cu foștii colegi români din Târgu Mureș, care-l mai cautã din când. Dupã informațiile mele, ambii frați Spielmann au absolvit Liceul – actual Colegiu – “Alexandru Papiu-Ilarian” și e de presupus cã sunt foarte buni cunoscãtori (vorbit și scris) ai limbii române. Un fapt care, în fond și la urma urmei, poate cã nici nu are prea mare importanțã. Dintr-un anumit punct de vedere. Pentru cã dacã avem în vedere partea I din volumul II al cãrții lui Mihai Spielmann, “Izvoare și mãrturii referitoare la evreii din România”, altfel stau lucrurile. Aceastã carte, apãrutã în 1988, având un cuvânt înainte scris de Ion Popescu-Puțuri și o prefațã de Șef Rabinul (de atunci) al Comunitãții Evreiești, Moses Rosen, este valoroasã prin ineditul informațiilor pe care le aduce, contribuind la cunoașterea unei importante comunitãți cu o contribuție majorã la afirmarea spiritualitãții românești. Chiar în introducere, într-un anume context, Mihai Spielmann, scrie “…toleranța religioasã fațã de evrei, cu mici excepții, în cele trei țãri române va fi o circumstanțã deosebit de favorabilã unei atari evoluții a comunitãților evreiești, care-și vor putea asigura o viațã obșteascã variatã, funcționarea unor instituții specializate, cu competențe precis definite…” Într-un alt context, în același volum, tot Spielmann, menționeazã: “Evreii veniți și așezați în țãrile române în prima jumãtate a secolului al XVIII-lea au probat printre altele, posibilitatea conviețuirii mai multor etnii. Interferența cultural-spiritualã dintre evrei și neevrei, influențele reciproce în domenmiul modului de viațã și al obiceiurilor tradiționale au stat la baza dezvoltãrii spiritului de toleranțã reciprocã…” Deci o dovadã – cel puțin la nivel declarativ – a faptului cã ideea de “toleranțã” nu-i este strãinã lui Mihai Spielman. Atunci de unde atâta aversiune fațã de limba românã și de vorbitorii ei?

Nicolae BALINT

“Deși se pregãtea sã iasã (din Biblioteca Teleki-n.r.), Spielmann ne-a salutat bine dispus în limba maghiarã. Când a observat cã vorbeam românește a devenit brusc irascibil și ne-a poftit afarã…Fiindcã nu i-a plãcut cum i-am pronunțat numele, bibliotecarul s-a dezlãnțuit: Dumneata trãiești în…ce anume, în bazinul carpatic și nu știi cum se pronunțã un nume unguresc deși trãim aici împreunã de mai bine de 1100 de ani?..”(cotidianul “Zi de Zi” din 31 martie, a.c.)

“Afirmarea naționalismelor exacerbate, resentimentele, precum și revendicarea unor drepturi istorice asupra unor teritorii au suscitat grupãri de forțe, urã, conflicte. Respectând valorile fundamentale ale umanismului european, libertatea, toleranța și existența diversitãții, condamnãm orice acțiune politicã, militarã și economicã care poate aduce atingere demnitãții oamenilor și popoarelor, ca și drepturilor lor tradiționale…”(Declarația Conferinței Internaționale de la Visby, 1999)

“Suum quique tribuere – sã recunoaștem, prin urmare, fiecãruia ce i se cuvine! O asemenea sentințã este nu numai expresia potrivitã a unui important principiu definitor de justiție, ci și exprimarea, la nivel de simbol, a acelei principialitãții cu care cumpãnim aportul fiecãruia aici în Ardeal, la desfãșurarea vieții și a unei conviețuiri fãrã sfârșit…” (din volumul apãrut în 2003 în Editura Meridiane, intitulat “Invazie de stafii”, de Raoul Șorban, scriitor arestat și torturat de legionari, condamnat de autoritãțile hortyste maghiare, condamnat de autoritãțile comuniste – declarat “drept între popoare” de cãtre statul Israel pentru contribuția sa la salvarea a numeroși evrei din NV Transilvaniei)