Varhegyi, fiul secret al lui Maniu?

O viață de roman din care nu lipsește suspansul. În vârstă de aproape 74 de ani, mureșeanul Varhegyi Ștefan, care trăiește astăzi în Germania, a avut un destin cu totul aparte. Student eminent, arestat și condamnat în timpul facultății, a avut puterea să o ia de la capăt după eliberare. A reluat facultatea, a terminat-o cu rezultate foarte bune și și-a refăcut parțial viața deturnată în mod brutal de către regimul comunist. Așa cum rezultă și din autobiografia sa, a fost însă un copil nedorit.

Atât mama sa bună, cât și tatăl său vitreg

l-au ținut departe de familia lor. În deceniul al optulea, Varhegyi Ștefan afirma, într-un cadru restrâns, că este copilul lui Iuliu Maniu. Pentru un om cu trecutul său, o asemenea afirmație, care implica riscuri nebănuite, nu era una cu care să-ți faci un titlu de glorie.

Iuliu Maniu (1873-1953) a fost una dintre personalitățile politice de prim rang ale României, numărându-se printre conducătorii mișcării naționale din Transilvania, făuritori ai unirii. Și-a început cariera politică odată cu alegerea ca deputat în Parlamentul Ungariei, unde a militat activ pentru obținerea de drepturi egale pentru români. A luptat în armata austro-ungară cu gradul de locotenent, iar în mai 1918 a fost inițiatorul unor revolte a soldaților români în cadrul armatei imperiale. La 1 decembrie 1918, Iuliu Maniu a fost ales președinte al Consiliului Dirigent din Transilvania. A devenit totodată și șef al Partidului Național Român, care a adoptat ca program rezoluția de la Alba-Iulia. Maniu a fost preocupat de respectarea acestui document și de includerea lui în Constituția din 1923. A susținut fuziunea cu Partidul Å¢ărănesc din vechiul Regat al României, eveniment politic care a avut loc în anul 1926. S-a opus regimurilor dictatoriale care s-au succedat în România între 1938-1944, colaborând cu regele Mihai I în pregătirea loviturii de stat de la 23 august 1944. Ulterior, s-a opus – fără succes – satelizării României de către Uniunea Sovietică și ascensiunii Partidului Comunist. Arestat în 1947, Maniu și-a sfârșit viața în detenție, în închisoarea de la Sighet, la 5 februarie 1953, fiind îngropat într-una din gropile comune ale închisorii.

Copilul nedorit

În perioada interbelică, Iuliu Maniu și-a trăit o bună parte din viață la Cluj. Prefera liniștea orașului de pe malul Someșului tumultului capitalei. Ardelean școlit la Budapesta și Viena, om de modă veche și cu tabieturi, Iuliu Maniu nu-și refuza micile plăceri care dădeau sens și conținut vieții. Venea în capitală în timpul sesiunilor parlamentare sau cu alte probleme, dar ori de câte ori timpul îi permitea, revenea la Cluj. Una din fetele în casă – femeie de serviciu, cum am zice noi astăzi – și care-i făcea menajul în 1932 “stejarului de la Bădăcin”, cum mai era denumit în epocă Maniu, a fost și Varhegyi Susana, o tânără unguroaică din comuna Brâncovenești, județul Mureș. A fost sau nu ceva între stăpân și tânăra fată de numai 18 ani? Cert este faptul că ea a născut un copil și imediat după aceea s-a căsătorit cu muncitorul Blag Ștefan, care însă a aranjat ca acest copil venit pe lume să fie crescut de altcineva. Dealtfel, și Varhegyi Ștefan, în autobiografia sa, întocmită în 1976, scria: “Subsemnatul sunt născut în afara căsătoriei, sunt copil nelegitim, din această cauză port numele mamei mele… și nu al tatălui (Blag). Abandonat de părinți (mama mea avea vârsta de 18 ani, iar tatăl meu 19 ani), de mic copil am fost crescut de un frate al tatălui meu, de către Blag Martin, de meserie zidar…”

Implicarea în politică

“În primăvara anului 1952 (luna mai)”, scria Varhegyi Ștefan în aceeași autobiografie, “datorită poziției mele de ordin politic manifestată cu ocazia prelucrării cazului Teohari, Pauker și Luca, am fost exclus din facultate (Universitatea din Cluj – n.r.)… În anul 1955, cazul excluderii mele a fost revizuit de către organele de partid și de către Ministerul Învățământului și m-am înscris din nou la facultatea de istorie, pentru continuarea studiilor”. Atras din nou de politică – posibilă moștenire de familie – Varhegyi a “deviat” iarăși de la linia partidului și a plătit scump acest lucru – șapte ani de condamnare politică. Varhegyi scria: “În calitate de secretar al Asociației Studențești, îndemnat de către tovarășul Miron Constantinescu, în timpul acela membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.R. și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, am întocmit un act denumit Proiect de propunere privind îmbunătățirea muncii universitare și a activității Asociației Studențești. Propunerile cuprinse în acest act au fost dezbătute de către Consiliul rectoratului universității. Cu o zi înainte de ședința Comitetului de Partid, la care urma să iau parte ca invitat, am fost arestat – 17 noiembrie 1956 -, iar ulterior condamnat la 7 ani de închisoare…”. Eliberat în 1963, Varhegyi Ștefan a reușit cu mari greutăți să-și termine studiile în anul 1970. Cât a stat în România, a avut șapte locuri de muncă și diverse funcții, în general obscure: la Întreprinderile “Spicul”, apoi la I.C.R.A., la “Unirea” și la Fondul Plastic, toate la Cluj, localitate de care se simțea legat prin fire nevăzute. În 1972, s-a mutat la Târgu Mureș, unde a lucrat un timp ca cercetător științific la Centrul de științe Sociale și Politice, și apoi la Biblioteca Județeană Mureș, pe aceeași funcție de cercetător. Cu puțin timp înainte de 1990, a emigrat împreună cu familia în Germania. În patria sa adoptivă a lucrat la un Institut de cercetări etnice din Saarburger, ca imediat după 1990 să fie cooptat în diverse comisii pe probleme etnice care activau la Strassbourg. Interesantă evoluție pentru cel care în România – datorită sistemului și trecutului său “încărcat” – nu se ridicase niciodată mai sus de funcția de cercetător științific.

Fiul rătăcitor

Este greu de crezut că un om trecut prin pușcăriile comuniste, marginalizat și care-și găsise cu greu un rost în viață – trecutul urmărindu-l în permanență – a putut să afirme despre sine, fără a se gândi la eventualele implicații, că este fiul lui lui Iuliu Maniu, fruntașul politic țărănist mort în închisorile comuniste. Nici chiar în deceniul al optulea, perioadă care nu se mai putea compara cu perioada de reprimări sălbatice din anii 50, această afirmație nu putea fi trecută ușor cu vederea de “vigilenții” partidului. “Nu pot spune că am fost prieteni, ne-a declarat I.O., unul dintre cei care l-au cunoscut, dar eram colegi de serviciu și ne aflam în relații bune. M-a mirat faptul că odată, aflându-mă în biroul lui, a deschis un almanah «Cugetarea» și mi-a arătat fotografia lui Maniu, întrebându-mă: «Ce zici, semănăm?». Într-adevăr, seamănau. Apoi mi-a spus întreaga sa poveste…” V.I. s-a aflat în raporturi foarte bune cu Varhegyi Ștefan și după 1990, când acesta din urmă a revenit în România pentru a-și rezolva unele probleme personale.

V.I. ne-a declarat: “Povestea sa, cum că este fiul lui Maniu, eu o știu mai demult. De la el, bineînțeles. E interesantă. Sunt lucruri din trecutul său și al mamei sale care se leagă. Poate că ar trebui și niște documente ca povestea să fie certă și nu numai tulburătoare și incitantă. Trebuie, însă, să recunosc faptul că Varhegyi avea stil, domnule. O anume gestică, o anume morgă… Le avea și Maniu. Varhegyi știa perfect ungurește, românește și germana pe deasupra. A plecat în Germania la o vârstă destul de înaintată, dezamăgit probabil de toate cele trăite. Un om nefericit profund, cred eu”.

Nicolae BALINT