Suntem cei mai buni!

Ceea ce urmează este o scurtă şi subiectivă istorie a GAZETEI de Maramureş. În linii mari, lucrurile cam aşa s-au petrecut. S-ar putea să nu fi păstrat ordinea cronologică a evenimentelor. Îmi caut o scuză în faptul că am mai îmbătrânit un an. Un an cât un deceniuÂ…

Era o zi ploioasă de toamnă şi, ca orice profesor după vacanţa de vară, n-aveam nici un ban în buzunar. Ca urmare, propunerea lui Dan Pârcălab de a sta la un pahar de vorbă, unul de vodcă şi unul de apă minerală venea la fix. Atunci am aflat despre GAZETA de Maramureş, a cărei existenţă la vremea aceea era în stare de proiect.

Centura cu doi “dani”

La câteva săptămâni de la discuţia amintită, directorul GAZETEI de Maramureş, Dan Pârcălab, mi-a amintit că, pentru a putea scrie un ziar, ne trebuie o redacţie. Primele activităţi intelectuale pe care le-am prestat în cadrul GAZETEI au fost spălatul pe jos în poziţia aplecat şi spălatul geamurilor din poziţia ridicat, toate acestea pe fundalul unei manele ce se revărsa dintr-un bloc vecin. Asta lipsea ca să mă fericesc cu o zi catastrofală. Ce-i drept, eu mă şi lipesc de cârpă ca şi Opriţa de gol. Noroc cu Dan Gânguţă, asistent managerul, că era prin preajmă şi a mai destins atmosfera. Pe la sfârşitul zilei, ŞefuÂ’ ne-a dus pe toţi la un pahar de vin. Asta-i una dintre calităţile lui: e băiat bun cu oamenii lui.

Înger şi demon

Sfârşeam prima zi de muncă împreună cu cei doi Dan, cu Dora Vaidiş şi Cătălin Vischi. Despre Dora, director de publicitate, nu prea pot să scriu pentru că, oricum, o zbârcesc. Dacă scriu despre prietena şefului că-i frumoasă, mă aleg cu o diminuare a salariului cu 50%, dacă scriu ceva de rău, urmează o diminuare drastică a salariului (tot cu 50%) şi dacă nu scriu nimic îmi mai ia jumătate din retribuţie.
Pe actualul redactor şef al GAZETEI, Cătălin Vischi, îl cunosc de mai bine de 20 de ani. Şi el mi-e şef, ca urmare am din nou dificultăţi în a-mi spune părerea. De când e la GAZETA de Maramureş are din ce în ce mai puţini prieteni şi tot mai mulţi neprieteni.

Recordurile GAZETEI

Treaba a devenit serioasă încă de la primul număr. Am reuşit să “pierd” toate materialele pe care le-am redactat într-o noapte, aşa că au apărut primele anunţuri care îi avertizau pe oameni să mă ţină departe de orice sculă cu butoane. Răutatea asta mi s-a părut gratuităÂ… Cred că a fost şi mâna “babei redacţiei”, editorul Claudia Sitaru, care nu se supără când îi spun “Barbie cu ţâţe mari”. La capitolul ăsta, graţie Claudiei, batem orice redacţie din Baia Mare sau de oriunde. Pasiunea Claudiei sunt pixurile şi brichetele altora.
Deţinem supremaţia şi la capitolul “cele mai lungi picioare din presă”. Cine nu crede, să facă bine s-o cunoască pe Ioana Lucăcel. Ţiganii de pe Craica au poreclit-o “Pamela” şi “Andreea Marin”.
La scurtă vreme, a apărut o deviză: “Hai să facem un ziar mai bun!”, lucru posibil de realizat şi datorită tehnoredactorului Attila Geiger, cu siguranţă cel mai mare meseriaş în domeniu din Maramureş şi judeţele limitrofe. Nici ăsta nu-i tare normal. La chefuri îi place să cânte  “Lancea lui Horea” în loc de ceardaşuri şi face cel mai bun gulaş pe care l-am mâncat vreodată.

Anchetatorii

Puiu (Nicolae) Teremtuş e tipul infractorului perfect, având abilitatea de a se face nevăzut şi neauzit. Puiu uită aproape cotidian că s-a inventat lama de ras şi este cel mai mare băutor de iaurt din lume.
În “umbra lui Puiu, la GAZETA” a crescut Ciprian Dragoş. Acest mic Colombo şi-a făcut şi el numeroşi “prieteni” cu rubrica pe care o semnează.
Teofil Ivanciuc este “omul nostru de peste deal”. Are o bază de date impresionantă şi cea mai oribilă ortografie din lume. Champollion şi-ar rupe diplomele dacă ar trebui să citească o pagină scrisă de acidul Teofil.

Fetele şi pozaruÂ’

Pentru că a scris despre profesori şi poreclele lor, Mihaela Mihalea şi-a ridicat în cap toate cadrele didactice din învăţământul preuniversitar maramureşean şi istoria GAZETEI era cât pe-aci să înregistreze primul proces. Singura ochelaristă a redacţiei este Lavinia Cotarcea. Face parte, alături de celelalte fete, dintr-o asociaţie pe care redactorul şef a numit-o “gaşca plângăcioaselor”. Gaşca asta e oarecum anacronică, pentru că fetele noastre sunt şi frumoase, şi deştepte, aproape bărbaţi, iar bărbaţii nu plâng.
Ultima venită în redacţie e Adriana Voicu, “mâţa aia mică”, pe care Silviu Gheţie, fotoreporterul nostru, încercase cu ceva vreme în urmă s-o facă să pozeze pentru pagina 27.

Careul tăcuţilor

Fiind de meserie, Emanuel Luca scrie despre ale culturii treburi. Este singurul care semnează cu pseudonim, pentru că are o funcţie “care nu-i permite deconspirarea”. Scrie atât de frumos, încât doamna mama lui i-a spus într-o zi: “Mă, tu când scrii la GAZETĂ bei!”, “Nu beau, mamă”, “BaÂ’, bei!”
Printre ultimele achiziţii ale GAZETEI se numără şi Ioan Petruşan, căruia noi îi mai spunem Nelu Sporturelu, pentru a-l diferenţia cumva de Ioan Pop, directorul de distribuţie. Ăştia doi sunt mai cuminţi şi par normali.
Doina Bedean este corectorul căruia o să-i facem de ziua ei cadou un tricou pe care vor fi inscripţionate patru cuvinte: “Trebuie să merg acasă!”

“Misiune imposibilă” se întoarce

Mulţi nu ne dădeau şansa de a ajunge la nr. 5. Şi totuşiÂ… Ar trebui amintite nopţile de muncă petrecute în redacţie, sacrificiile pe care mulţi le-au făcut în timpul ăsta, începând cu Dan Pârcălab şi terminând cu “iepurii tineri”, lacrimile care s-au vărsat – la propriu – în redacţie, nervii irosiţi şi oboseala adunată, certurile şi împăcările, hohotele de râs şi tristeţile nespuse, ameninţările cu procese şi lipsa oricărui proces. Şi ca să nu mă supăr nici eu pe mine, am să mă amintesc semnând materialul de faţă, cu toată dragostea pentru oamenii GAZETEI de Maramureş. Şi pentru dumneavoastră, cititorii.

Ioan BOTIŞ