Taina constiintei

“Cât asculti de Dumnezeu, atât ascultă si Dumnezeu de tine.” Cugetarea Părintelui Arsenie Boca (1910-1989) este emblematică pentru crezul de-o viată al unuia dintre cei mai mari trăitori contemporani ai ortodoxiei. În nenumăratele îndrumări duhovnicesti pe care le-a semănat în calea celor ce caută mântuirea, Părintele Arsenie a pus accentul pe constientizarea însemnătătii faptului că, omul este purtător al chipului lui Dumnezeu.

23 O altă taină a lui Dumnezeu e si aceasta: Nu pedepseste toată răutatea tuturor, aici, si numaidecât, precum nici nu slăveste bunătatea tuturor, aici, si numaidecât. Dacă repede ar fi pedepsit tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească, si ne-ar da să întelegem că se teme de rău să nu cumva să-si piardă stăpânirea, – cum fac oamenii. Tocmai faptul că îngăduie răilor să-si facă de cap, si-i lasă pe oameni neînfricati de pedeapsa năprasnică, ne dovedeste atotputernicia Sa, vesnic linistită asupra răului, – atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credintei, stăm linistiti si noi, primind palmele si scuipările răului, ca pe niste mărturii ale neputintei aceluia în fata atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne întăreste cu linistea Sa.
El nu mai pedepseste răutatea si pentru că îi întinde ispită puternică, să se desăvârsească si ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecătii. Iar dacă, totusi, uneori pedepseste năpraznic vreo fărădelege, o face să mai pună frâu răutătii între oameni, si mai ales să nu scadă în credintă începătorii, si să nu piardă dintre oameni cunostinta răsplătirii după fapte.
24  Credinta e un risc al ratiunii; dar nicidecum o anulare, ci dimpotrivă o iluminare a ei. E o absolvire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existentei. Constient de dezamăgirea pe care o oferă cele lumesti, fără să fii mort deloc si fiind în lume, experiezi, trăiesti, la intensităti nebănuite sentimentul libertătii spiritului. De fapt la mijloc e o înviere a spiritului pe planul si la nivelul ratiunii divine a existentei prin care te sustragi de sub teroarea acestei lumi sensibile. Acum scapi de frică. Lumea nu se mai poate atinge decât de temnita ta biologică – noua ta realitate, de o evidentă absolută, scăpându-i cu desăvârsire.
25  Constiinta, prin natura ei, nu aprobă niciodată viciul si păcatul. Natura constiintei e de a nu se lăsa învinsă, chiar dacă frâna ei nu e luată în seamă si firea decăzută săvârseste păcatul peste oprelistea ei. De aici vin mustrările de constiintă – “pârâsul tău, cu care trebuie să te împaci pe drum”, care “nu tace” până ce omul nu-si revizuieste înfrângerile sale si nu se întoarce de la păcat, ca să poată primi iertarea lui Dumnezeu. |n cazul când înfrângerile morale se tin lant prin desimea sau gravitatea lor, urmează sanctiuni ale constiintei mai grele decât mustrarea: dezechilibrul mintii – mai usor sau mai profund, din care se mai poate reveni – si celelalte forme mai grave: schizofrenia, paranoia, nebunia acută si, în final, sinuciderea.
26  Dumnezeu nu te-a părăsit, chiar dacă pe ecranul mintii tale au apărut gânduri si imagini de hulă împotriva lui Dumnezeu si te vezi în imposibilitatea de a te mai ruga chiar. Răbdarea însăsi a războiului, e ultima ta rugăciune.
27  Omul nu se poate odihni în fericirea contemplatiei până nu a biruit în sine contradictiile, tendintele rele, până nu si-a unificat si consolidat fiinta ca să iubească numai binele. Iar aceasta nu se poate realiza decât prin actiune prelungită, prin fapte convergente, spre bine. Căci simpla gândire la bine si chiar simpla vointă de a face binele, fără trecerea deasă la facerea binelui, nu numai că e departe de-a realiza această armonie, unitate si sigurantă, ci dimpotrivă, trezeste opozitia tendintelor contrare în om. Un om de teorie se stie că e un om slab, măcinat de contradictii interne, mereu sporite prin reflexiunea care nu trece la fapte.
De abia fapta aruncă o decizie în cumpăna acestor balansări si care, mai ales prin repetare, aduce definitiv câstig de cauză tendintelor bune. Nu degeaba virtutea înseamnă etimologic bărbătie. Ea a adus o solutie bărbătească vietii.
28  Garantia si criteriul sinceritătii este actul care taie incertitudinile si manifestările celor mai intime secrete pe care le ignori sau pe care ti le ascunzi tie însuti. Actul este o deosebire a stării noastre profunde. Arătându-ne răul spre care suntem înclinati, chiar si slăbiciunile pot să servească ca avertisment prevestitor si reconfortant… descoperire cu atât mai importantă, cu cât e în contradictie cu ideea falsă ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea, mai degrabă prin observarea actelor decât a gândurilor noastre, putem spera să ne vedem asa cum suntem si să ne facem asa cum trebuie. Actiunile care răsar din adâncurile vietii inconstiente trebuie să ne slujească să studiem curentele care ne duc uneori fără stirea noastră… Nu numai că actiunea serveste să ne descopere ceea ce în noi e mai tare decât în noi, ci ea mai constituie adesea în indiferenta si haosul stărilor interioare un centru solid, care devine ca un sâmbure al caracterului.
Astfel, reusim, actionând, să vrem ceea ce ni se părea că nu putem vrea la început, ceea ce nu voiam din lipsă de curaj si de fortă, ceea ce am fi vrut să vrem…Apoi, acest punct critic odată trecut, actul îsi desfăsoară consecintele oricare ar fi fost fluctuatiile care le-au fi precedat. Trebuie să trecem la faptă chiar când o facem cu oarecare silă. Pe urmă vine si plăcerea pentru acel lucru…
29  Chiar când nu simti tot ce zici sau ce faci, când nu ai decât o dorintă a adevăratelor dorinte, când cuvintele si actele ies mai putin din abundenta inimii si mai mult dintr-o constrângere seacă si dezgustătoare, aceasta produce o impresie asupra noastră, care coboară putin câte putin în realitatea constiintei, devenind viata noastră… Cine nu face, se desface. Nu ajunge deci numai a voi cât poti si cum poti, căci nu vei voi multă vreme. Pentru că orice actiune care se execută, se foloseste în chip necesar de constrângere pentru a aduna si disciplina fortele împrăstiate; pentru că actiunea este semnalul unui război civil în care sunt morti si răniti, pentru că noi nu mărsăluim decât zdrobind în noi si sub noi legiuni de vieti, lupta e declarată orice am face; si dacă nu pornim ofensiva contra inamicilor vointei, se coalizează ei împotriva vointei. Trebuie să ne batem; cel ce va fugi de luptă va pierde libertatea împreună cu viata. Chiar în cei mai buni sunt comori de răutate, de necurătie si de pasiuni meschine.
A consemnat Ioan BUTIURCÄ‚