Târâş – grăpiş în ton de odăÂ….
Festivalului Internaţional de Teatru Târgu Mureş
Socotit deja ca o permanenlă în peisajul cultural mureşean, a IX-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru a avut neşansa de a păşi cu stângul pe scândură. După intrarea care şi-a făcut-o pe scena unei săli pe jumătate goală în somputoasele acorduri ale Carminei Buranna, directorul Teatrului Naţional, Cristian Ioan, a ţinut să sublieze cu trei linii faptul că acest eveniment va deveni în scurt timp indispensabil pentru mureşeni. Pe când? Şi pentru cine? Pentru care dintre ei? Pentru mâna de studenţi de la teatru care vin să mai înveţe câte ceva? Pentru cei cinci ziarişti din lojă? Sau pentru elevii de liceu care sunt fortaţi să cumpere abonament pentru toată stagiunea în schimbul unor note mai mari? Un lucru e clar: minima mediatizare a festivalului nu a avut ecouri dincolo de cortină. Din păcate, prezenţa în Târgu Mureş a unor mari nume ale teatrului romanesc şi european atrecut cu totul neobservată: scenografa Ştefania Cenean, regizorii Irene Gogoberidze (Georgia), Andrzej Bubien (Polonia) şi Achille Roselletti (Italia).
O alegere nefericită
Selecţia celor şase specatacole concurente în festival s-a făcut pe anumite criterii artistice şi de estetică. Aportul final l-a avut însă diversitatea. Seara deschiderii festivalului a aparţinut teatrului din Craiova. Spectacolul oferit nu s-a ridicat la înălţimea textului destul de ofertant. Pe scenă, povestea s-a închegat destul de greu, prima parte fiind total lipsită de ritm. Puţinele momente de vervă ale actorilor nu au fost deloc susţinute de muzică sau lumini, cele mai importante elemente de compoziţie a unui spectacol. Monologurile actorilor au fost greu inteligibile iar lipsa intonaţiilor grave care se pretau în majoritatea situaţiilor nu au dat nici o secundă impresia de spontaneitate a conflictului. Parcă am fi asistat la o simplă repetiţie cu costume, nu la un spectacol de talia unui pentru festival-concurs.
S-ar putea ca acestei montări să-i surâdă totuşi norocul şi poate va lua un premiu pentru scenografie care, într-adevăr, a reuşit să surprindă atmosfera unei perioade de criză socilă şi economică a Statelor Unite din prima jumătate a secolului trecut.
Scos pe tuşă
Spectacolul naţionalului bucureştean, “O scrisoare pierdută”, excelent din toate punctele de vedere, s-a jucat conform programului inţial, dar în afara concursului. Acest lucru a fost adus la cunoştinţa spectatorilor în seara inaugurală, timp în care specatolul mai figura încă pe afişul concursului. Se pare că ştacheta festivalului nostru este încă prea mică pentru un spectacol atat de mare, fiindcă reprezentanţii celelorlalte teatre concurente au mârâit organizat, de teamă că reprezentaţia lui Caragiale le va sufla o bună parte din premii.
