Teatrul de azi

Un loc comun al zilelor noastre este absenţa sau – dacă vreţi – absenteismul publicului din sălile de spectacol. Din varii motive. Cine este însă vinovat pentru această stare de fapt? Furnizorii de programe artistice sau publicul (ne)consumator de acte de cultură? Ca în orice alt domeniu, şi producătorul de spectacole, fie ele de teatru, de dans, fie concerte sau expoziţii, trebuie să-şi conceapă oferta în aşa fel încât aceasta să fie atractivă şi să strârnească interesul celor cărora li se adresează. Să corespundă universului afectiv şi să satisfacă măcar într-o anumită măsură orizonturile de aşteptare ale publicului. Cam aşa ar arăta o lume ideală. Sau aproape. Şi cu toate acestea, sălile de spectacole sau de expoziţii nu sunt foarte des vizitate. Spectacole ale teatrelor de repertoriu, pentru a căror montare s-au cheltuit zeci sau chiar sute de milioane, au o viaţă foarte scurtă. Pentru că nu au public spectator, care se pare că doreşte altceva, care s-a săturat de aceeaşi concepţie regizorală, care s-a săturat de aceleaşi piese uşurele, aceleaşi comedii bulevardiere, construite pe un conflict clasic, simplist, facil chiar, apelând în genere la acelaşi tip de afecte. În consecinţă trebuie să i se dea altceva. Iar cazurile în care sala este plină, pentru că se mai întâmplă şi asemenea minuni, nu sunt o garanţie sau o reacţie firească la calitatea punerii în scenă de exemplu. În urmă cu ceva vreme am intrat în timpul unui spectacol într-o sală de teatru. Plină ochi. Publicul fiind format în speţă din elevi de liceu. Care erau într-adevăr mulţi. Dar care, cu toate acestea, nu se constituiau într-un public, care vrei – nu vrei ridică sau coboară nivelul unei interpretări. Artiştii vorbesc foarte des despre relaţia pe care ei şi-o construiesc cu spectatorul, despre importanţa comunicării şi interrelaţionării dintre scenă şi sală, calitatea actului lor artistic depinzând în mare măsură şi de nivelul de înţelegere culturală a publicului spectator, precum şi de reacţiile acestuia. Iar o sală plină de puşti care au venit să vadă ceva ce nu prea înţeleg, nu văd cum ar putea transmite impulsuri pozitive către scenă. De aceea ar trebui să se mizeze pe un public de calitate, pe un spectator dacă nu chiar avizat, măcar educat. Iar pe acesta nu-l poţi aduce decât printr-o ofertă tentantă, atât intelectual, cât şi cultural, printr-un spectacol sau printr-o expoziţie bună. Iar într-o lume saturată de atâtea oferte, într-o lume în care toată lumea vrea să vândă, într-o lume în care marketing-ul a devenit atât de agresiv încât îţi intră în casă de-a dreptul, şi în această lume a bucuriilor artistice, care este şi ea una a concurenţei – teatrul, concertele de muzică clasică, expoziţiile îşi au “adversarii” lor redutabili în “persoana” televiziunii şi a cinematografului (neincluzând aici producţiile de valoare, de cinematecă) – propunerea trebuie să vină dinspre instituţia de cultură, dinspre producătorul de artă către consumator. Iar oferta trebuie să fie în aşa fel concepută încât să atragă un public de valoare, pentru ca şi produsul să capete astfel perenitate şi calitate. Iar cu comedii de bulivar, cu “dramaturgi” ca Mazilu de pildă, nu poţi face prea mare vâlvă în târg. Din păcate, uneori nu se prea face nici cu Nenea Iancu. Dar asta este o altă poveste.