TIFF 2005 sau cultura filmului
Cu siguranță, finele lunii mai este perioada cea mai efervescentă, mai mobilă a Clujului. „Vina” o are Festivalul Internațional de Film Transilvania, aflat acum la cea de-a patra ediție. Cu foarte mici inadvertențe, de genul titrări incomplete ori aproximative, ce pot fi remarcate doar dacă ești la cinematograf, evenimentul se bucură, pe bună dreptate, de aprecieri favorabile din partea tuturor oamenilor de presă și specialiștilor. Sunt convins că în săptămânile următoare revistele de cultură vor afecta pagini importante dezbaterilor pe marginea festivalului.
Deși Clujul găzduiește evenimentul, deja există grupuri mai mult sau mai puțin organizate de turiști din județele limitrofe, dar nu numai, ce vin pe durata festivalului pentru a gusta în capitala Ardealului cât mai mult din oferta, atât de diversă, de filme. Probabil că e vorba de cea mai serioasă colecție de producții cinematografice la care ai ocazia să participi de-a lungul unui an întreg în Ardeal. De la cinematecile studențești ale anilor prerevoluționari, făcute de Mircea Dumitrescu, și care au încetat aproape brusc în incertitudinea și penuria de după revoluție, nu a existat un astfel de eveniment de cultură, și, cu siguranță, de educație cinematografică. Păcat că în săptămâna festivalului nu poți, nu ai cum vedea mai mult de 10, maxim 15 filme, din cele cam 130 prezentate în paralel la trei cinematografe și în aer liber. Fatalmente îți scapă pelicule importante, dacă nu prin excepționala lor valoare, măcar prin aceea că-ți oferă ocazia de-a constata nivelul la care se află arta cinematografică în diversele colțuri ale lumii, care sunt tendințele, ce se mai produce în afara clișeelor globalizate ale Hollywoodului.
Sunt câteva motive pentru care TIFF-ul merită cotat ca un eveniment. Primul ar fi că avem de-a face cu un experiment de multiculturalism cinematografic. Diversitatea producțiilor, școli, regizori, țări diferite, de la cele nordice, aproape totalmente absente din cinematografele ultimilor ani sau de pe micul ecran, la cele balcanice, sud-americane și orientale dovedește acest fapt. Poți vedea filme produse în SUA, Suedia, Finlanda, Norvegia, Danemarca, Olanda, Anglia, Belgia, Franța, Spania, Italia, Portugalia, Germania, Ungaria, Bulgaria, Croația, Bosnia, Estonia, Irlanda, Rusia, Canada, Japonia, Afganistan, Iran, Argentina, Brazilia, Coreea de Sud și evident România. Spectrul geografic variază ușor de la o ediție la alta, dar rămâne totuși relevant pentru ideea multiculturalismului. Nici o altă formă a culturii, nici muzica, nici artele plastice și, în nici un caz cartea nu circulă atât de repede ca filmul, nu contribuie în așa măsură la închegarea unei imagini globale despre lumea noastră. Doar bunurile de consum și problemele sunt mai profund globalizate.
Al doilea motiv, festivalul oferă o diversitate de stiluri artistice, de la drame clasice, filme de artă, scurt-metraje, snuff, filme muzicale, erotice etc. Problema e că, la o cultură cinematografică medie, nu ști mai nimic despre majoritatea filmelor prezente în festival, foarte recente unele, rar câte ceva despre unii actori și regizori. Trebuie să optezi în necunoștință de cauză, ghidat de micile comentarii ce însoțesc programele TIFF și de foarte utila publicație oficială a festivalului AperiTIFF. Pe lângă riscul de-a da peste un film care s-ar putea să nu se dovedească pe gustul tău, există și avantajul misterios de-a avea parte de reale revelații, și acesta nu e un cuvânt mare ori nepotrivit. Aș putea descrie câteva filme sau măcar le-aș putea recomanda tuturor consumatorilor de peliculă cinematografică, cu toate că nu e momentul s-o fac aici. Măcar Podul Artelor, Franța, 2004, de Eugen Green, și Betty Blue, Franța, 1986, de Jean-Jaques Benix ar trebui căutate și văzute de toată lumea. Dar, evident, gusturile nu trebuie să coincidă.
Și un alt motiv pentru care festivalul trebuie elogiat e acela că a produs un nou mod de socializare în Cluj. Nu cred să fie un alt eveniment cultural care să emuleze o atât de diversă populație, și ca vârstă și ca profesie ori mod de viață, precum o face TIFF-ul. Ca atare, devenit un ritual laic, festivalul este în cele din urmă și o afacere foarte profitabilă. Ceea ce nu e rău de loc, dacă profitul poate fi asociat atât de inspirat cu o cultură cinematografică de cea mai bună calitate.
Vali MUREȘAN
