Frumoasele suferinte ale campionilor

Totul începe cu primii pasi în curtea unei baze hipice, de obicei, dupa o îndelunga munca de lamurire cu parintii. Plin de sentimente contradictorii, coplesit de emotii, entuziasmat si retinut totodata, dar ros de un orgoliu de a demonstra tuturor, inclusiv tie, ca poti…

Apare instructorul care îti prezinta caii, modul de abordare, harnasamentul si multe altele …vai…un volum prea mare de informatii… cum o sa le tin minte eu pe toate? Ce a spus ca e asta? Ce nu trebuia sa fac ? Te lamuresti de ce trebuie sa faci ” munca de jos” cu curatatul calului, de abia când ti se explica faptul ca aceasta constituie o apropiere între cal si calaret, o cunoastere reciproca. Hmm..Stai si te uiti apoi îndelung cum instructorul pregateste calul, cu o dexteritate uimitoare, repetându-ti uneori elementele componente ale harnasamentului, dar tu esti prea absorbit de ceea ce se întâmpla ca sa îl mai poti auzi…si, în sfârsit, iese cu calul! Emotiile se intensifica subit. Oare ma va pune direct pe cal? Nu am instructiuni de utilizare! Oare ce se va întâmpla? Sper numai sa nu cad!

Primii pasi…calare

Calul, putin blazat deja, plictisit de ceea ce stie ca va urma, îl asculta pe instructor cu o supunere mai mult decât bizara când acesta îi face încalzirea la coarda. Si vine si momentul în care ti se spune ca trebuie sa încaleci. Brusc, tot ceea ce ti se parea natural si facil la altii, devine un mare semn de întrebare. Înca de la pusul piciorului în scarita si ridicarea în sa. Si deodata esti sus. Poate prea sus. Toata siguranta de care te bucurai acum câteva secunde, jos, s-a dus. Echilibrul nu mai e cel pe care l-ai câstigat dupa mersul de-a busilea, e un echilibru pe care trebuie sa îl formezi dupa cal. Dar nu e greu, la pas. Când calul a pornit de pe loc, si începi sa-ti degajezi bazinul pentru a urmari miscarea calului e chiar usor. “În asta sta toata calaria? E chiar usor. Sunt cel mai tare. Dar de ce m-o fi punând instructorul sa fac rotiri de brate, aplecari si chestii stupide? Spune ca pentru echilibru, pentru stabilitate în sa.” Asa si este. Calare centrul de echilibru se modifica permanent, însa tu trebuie sa îl pastrezi constant.

Dupa ce ai prins încredere, te învata miscarea de baza la trap, la trap saltat. Lucrurile încep sa se complice. Si calul merge parca mult prea repede. E chiar obositor. “Cum pot altii sa faca lucrul acesta ore în sir?” Si deodata ti se spune ca ti s-a terminat sedinta. “Deja? Atât de repede?” Dar când descaleci, îti dai seama ca muschii îti sunt înca atât de contractati încât de abia mai stai în picioare.

Asa este la primele sedinte. Teama, uneori involuntara, neîncrederea, în tine si în cal, precum si necunoasterea miscarilor te fac sa te încordezi mult mai mult decât este necesar. Dar e frumos si nu mai sunt decât câteva zile pâna la urmatoarea sedinta. Odata ajuns jos, în siguranta, te cuprinde un sentiment de euforie, de mândrie ca te-ai descurcat, mai ales ca instructorul te-a laudat mult pentru abilitatile tale, desi de fapt era doar o încurajare, asa le spune tuturor. Dar tu nu stii si esti nespus de mândru. Te gândesti deja ca nu mai ai mult si poti merge “la liber”, sa conduci tu calul, sa sari obstacole si bineînteles sa te primeasca la club, ca sportiv. Cât poate fi de greu ??

Greu, complicat

În urmatoarele sedinte, începi sa te initiezi si în “trapul asezat”, desi e atât de greu, e cu totul altfel decât cel învatat anterior. “La ce mi-o fi trebuind trapul asta? Îl stiu pe cel saltat, nu ajunge? Si sunt atâtea la care trebuie sa ma gândesc… Cum sa le fac pe toate? Calcâiele jos, picioarele nici prea în fata nici prea în spate, sa ma strâng cu genunchii de sa, sa stau mai pe spate, dar sa tin si spatele drept! E inuman”! Dar se poate! Si când îi vezi pe unii sportivi cât de frumos stau în sa si cât de degajati … Dar când afli ca e un pas intermediar catre galop, ce motivatie suplimentara ti-ar mai trebui? Te gândesti doar ca mai ai de învatat galopul si le stii pe toate. Echitatia nu va mai avea taine pentru tine. Dar…deceptie. Si galopul e de doua feluri, în sa si în scari, deci va mai dura câteva ore pâna vor fi învatate si astea, si deja se apropie sfârsitul abonamentului de 20 de sedinte. Parca totul se complica din ce în ce mai mult. Le stiu pe toate pas, trap asezat, saltat, galop în sa, galop în scari, opriri, pornirile nu prea îmi ies si sunt apostrofat de instructor, dar acum mai trebuie sa mai conduc si calul, si nu pe unde vrea el, ci pe unde mi se spune si, culmea, sa-mi mai si mentin pozitia corecta. Nici nu stiu cum ma gândeam înainte ca merge calul. Aveam impresia ca din inertie, nici nu ma gândeam ca eu ar trebui sa îl conduc, la altii nu se vede nici o miscare. Si am vazut ca animalul raspunde chiar bine la comenzile altora. Deci se pare ca eu îi transmit semnale confuze si de aia îmi face cu totul altceva.

Si vine “drogul”

Dar totul se face prin exercitiu. Multa repetare. Cele 20 de sedinte de initiere sunt doar pentru a învata strictul necesar, baza echitatiei de fapt. Dupa ce s-a terminat abonamentul, daca te încadrezi profilului cautat de club (vârsta, îndemânare, temperament, sau uneori buget), esti cooptat pentru sport. De abia aici începe greul. Conducerea calului nu va mai fi o joaca ci o necesitate. Acum deja calare trebuie sa ai pozitia si echilibrul format, în mare parte, deoarece în paralel cu lucrul cu tine, începe si lucrul cu calul, desi pentru începatori sunt rezervati cai cu experienta. Pe acestia se învata decontractarile calului si alte exercitii, pentru ca, atunci când va veni vremea sa încalece cai tineri, calaretul sa-si aminteasca senzatia traita pe caii experimentati si sa încerce sa o reproduca.

Dupa ore întregi de munca, dupa ce antrenorul considera ca ti-ai câstigat un echilibru suficient pentru a încerca, vine momentul primei sarituri. Te coplesesc din nou emotiile. Mândria ca ai avansat într-atât, dar si neîncrederea ca te vei descurca onorabil. Obstacolul, desi are doar vreo 20-30 de centimetri ti se pare urias de-a dreptul, iar calul tau va face un salt imens. Ti se pare un film dat cu încetinitorul, când esti pe linie dreapta, îndreptându-te spre el. Informatiile ti se succed în minte într-un ritm ametitor, dar distanta parca nu se mai micsoreaza. Si totusi te apropii. Si ai trecut. Si înca esti în sa. O mândrie enorma parca îti dilata pieptul, mai ales când esti laudat cu marinimie de catre antrenor. Bine, cu adaugirile si “retusurile” de rigoare. O senzatie de neuitat. Cu siguranta ca o vei tine minte toata viata, o sa ai tu grija sa nu se perimeze în timp.

Dar asa a fost si primul contact cu calul. Ceea ce ti s-a parut mai mult decât minunat atunci, acum e deja obisnuinta. Pâna sa te dezmeticesti bine, vine a doua saritura si a treia si de abia acum începi sa te lamuresti despre ce este vorba. Dar pâna sa te sincronizezi cât de cât cu calul, ai obosit, iar antrenorul îti anunta finalul antrenamentului. “De unde o fi stiind el când am obosit?” Nu este nici un secret. Când calaretul începe sa nu se mai sincronizeze cu calul ca anterior, sunt primele semne de oboseala, moment la care trebuie sa se încheie antrenamentul, sau miscarea respectiva, pentru a preîntâmpina eventualele accidente. Fericire fara margini. Povesti interminabile cu parintii, speriati de acest debut, cu prietenii, colegii. Deja te simti expert, superior celorlalti, pâna ajungi din nou la antrenament, unde exercitiile pe care le vei face încep sa se diversifice si înca încaleci cu emotiile de rigoare. În fiecare zi ceva nou si la fiecare antrenament ceva nu fac bine. Uneori e atât de dificil încât vrei sa renunti. Dar nu poti. Nu mai poti. E prea târziu. Ti-a intrat în sânge si vrei mai mult. Te-ai lasat prada adrenalinei, spiritului de competitie cu cei din grupa ta, deja esti dependent. O saptamâna fara cai e ca si când ai intra în sevraj. Fara sa vrei, te schimbi mult. Caracterul ti se schimba involuntar. Devii mai hotarât, mai stapân pe tine si pe actiunile tale si în viata de zi cu zi, nu numai la cai.

Prima cazatura te face sa reflectezi asupra a tot ce ai facut la cai pâna acum, la ce a fost si la ceea ce va fi. E punctul hotarâtor de multe ori între agrement si performanta. Dar îndârjirea si determinarea creste odata cu adoptarea deciziei de a continua, desi un sentiment de teama persista înca o perioada de timp. O pozitie corecta si o aplicare corecta a ajutoarelor duce la evitarea acestei situatii asa ca te concentrezi mai mult.

Emotii si…medalii

Treptat, antrenamentele se diversifica, exercitiile tot cresc în dificultate, obstacolele cresc în înaltime si e din ce în ce mai greu. Parca si antrenorul e mai stresat, vrea mai mult de la noi sportivii. Si cât de usor era la început, când am sarit primul obstacol, ma gândeam doar la pozitie, acum mai trebuie sa-i calculez si distanta de la care calul trebuie sa faca bataia si nu prea sunt bun la matematica. Nu e bine nici daca îi cer sa sara de departe, nici daca e prea aproape de obstacol. Si în curând, suntem anuntati ca vom participa la primul nostru concurs, peste vreo luna. Bucurie si stres. Prima data într-un concurs. Eu! Deci sunt bun! Desi aveam impresia la antrenamente ca nu merg prea bine, ca nu ma descurc asa ca cei care au mai intrat în concursuri.

Cu cât se apropie data concursului, cu atât parca e mai stresant. Se fac greseli care nu se faceau anterior, apar defecte care înainte nu existau. Prima data. Din nou. Am vazut ca în echitatie pentru toate este o “prima data”. Prima încalecare, prima saritura, primul concurs, si toate trec, lasând în urma o vaga amintire si un usor surâs când îti amintesti de emotiile prin care ai trecut atunci. Si prima proba din concurs.

Toti calaretii par ca stiu ce au de facut, antrenorul îti da ultimele indicatii tehnice, dar tu te simti pierdut, dar stii ca va fi bine, desi pare altfel decât la antrenament. Chemat la start, emotiile parca te sufoca, parca nu mai merge calul asa cum ar trebui, parca te strânge si sacoul de concurs…Si se da gongul pentru pornire. Fara sa îti dai seama, stresul de concurs se transforma în stres constructiv, ceea ce te va ajuta sa dai tot ce ai mai bun din tine. Pâna sa îti dai seama s-a si terminat. Cu bine, spune antrenorul, pentru primul concurs, dar îti mai ramân în minte multi de “daca” si de “poate” si promisiunea facuta tie, în secret, ca data viitoare te vei descurca mai bine.

Asa trec ani, si multe antrenamente si concursuri pâna participi la Finala Campionatelor Nationale, când simti în sfârsit ca si tu si calul sunteti în deplin acord si vârf maxim de forma sportiva. Mai mobilizat ca oricând, intri în probe si dai ce e mai bun din tine. Dar nu esti singur, si ceilalti sunt pregatiti si poate sansa lor e mai mare decât a ta. În echitatie, mai ales la probele de obstacole, ai nevoie si de sansa. O sutime de secunda, sau o bara doborâta pot fi elementul cheie în a testa sau nu gustul sampaniei din cupa. si termini proba entuziasmat de evolutia ta. Dar dupa tine, mai urmeaza în proba alti sportivi si alti cai pe care îi consideri mai valorosi decât tine. Emotiile se intensifica cu fiecare evolutie în parte, când brusc o caldura subita îti înmoaie genunchii… Esti tu câstigatorul! Campionul! Nimeni nu mai e ca tine. Esti în centrul atentiei, toti te felicita, dar tu înca parca plutesti, chiar si în momentul în care ti se pune medalia la gât, iar imnul, cânta pentru tine! “Cu siguranta nu voi uita asta niciodata!” …

Dar acesta a fost primul titlu câstigat, iar “noblesse oblige”, data viitoare va trebui sa muncesc si mai mult, sa dovedesc ca nu a fost un accident, ci e valoarea mea si a calului care se cere a fi reconfirmata.

Povestea de mai sus nu e povestea unui calaret ci a tuturor, cu totii au încercat aceleasi sentimente, emotii si greutati. E si povestea lui Claudiu Selistean, Izabela Selistean, Marius Sopterean, Vasile Teanc, Szabo Hunor sau Madalina Hentes, sportivi care au activat sau care înca activeaza la clubul hipic Romsilva.

“Emotiile se intensifica cu fiecare evolutie în parte, când brusc o caldura subita îti înmoaie genunchii…Esti tu câstigatorul! Campionul en-titre. Nimeni nu mai e ca tine. Esti în centrul atentiei, toti te felicita, dar tu înca parca plutesti, chiar si în momentul în care ti se pune medalia la gât, iar imnul, cânta pentru tine! “Cu siguranta nu voi uita asta niciodata!” …

A consemnat

Madalina HENTES