Mai bine niciodată decât mai târziu?
Desfășurarea învolburată de evenimente din societatea românească m-a dus cu gândul la una din lecțiile de limbă și literatură română. Una din acelea pe care tot copilul (silitor) le ține minte, pentru că profesorul i-a tot subliniat importanța. Și pentru că face deliciul mai multor examene (de capacitate sau incapacitate) pentru dascăli și elevi. Ei bine, lecția se referea la momentele ce se succed invariabil în operele literare de gen (studiate în școală): expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant și deznodământul. După cum era de așteptat, întreaga acțiune culminează, nu-i așa?, cu un punct culminant. După care, încet, încet, totul se (de)lasă către un deznodământ previzibil sau nu, fericit sau nu, lasciv sau nu, cu sau fără cap ori coadă. Desigur, o astfel de perspectivă aparent fatalistă nu se întâlnește în piesele de rezistență, în operele literare care ne-au înfrumusețat viața. Dar, este, din nefericire, radiografia dintr-un anume unghi, a desfășurărilor de acțiuni din societatea noastră.
După toate noutățile unui sezon estival care ar fi trebuit să fie (ca tot sezonul de vacanță) liniștit, iacătă punctul culminant: desecretizarea dosarelor de colaboratori, informatori, raportori, turnători ai securității. Un punct culminant care tinde să rupă baremurile, ținând mai mult decât expozițiunea, intriga și desfășurarea acțiunii la un loc. Un punct culminant care se pare că a pus în poziție secundă toate prioritățile societății românești.
Mai-mai să treacă două decenii de la terminarea existenței (pe hârtie) a securității, fără să aflăm cine ne dădea în gât. Adicătelea, trăiam liniștiți, cu știuta uitare și iertare de care acest popor este disponibil să dea dovadă. Calități pe care le menționăm cu mândrie pe lângă tradiționala ospitalitate. Numai că, uneori uitarea poate deveni act necugetat ce se încadrează, prin efecte, în rușinoasa categorie a actelor de tipul:”capul plecat sabia nu-l taie”.
Ne-am întrebat adesea, în studenție sau la locul de muncă, cine poate fi persoana de lângă noi care ne toarnă la securitate? O dată cu trecerea la marea democrație, asemenea puncte de interogație ne-au dispărut, altele fiind luptele psihice pe care am început a le duce.
Și totuși, după atâția ani, nu mică ne-a fost mirarea să vedem, în primul rând, că au fost mult mai mulți decât bănuiam. Că sistemul-caracatiță era la maturitate. Iar când spun asta, nu mă iau după o anume listă publicată de un cotidian național. Ci după probe făcute publice. În al doilea rând, nu mică ne-a fost mirarea să vedem dosare de colaboratori și angajamente către organul represiv, citeț semnate, de către oameni care timp de 16 ani au bătut cu pumnul în masă în numele democrației! Să zicem că și un astfel de păcat ar putea fi iertat. Dar, să ne înțelegem, în anumite condiții! Acești oameni trebuiau să se spele public de cârdășia cu securitatea și de avantajele oferite de un astfel de parteneriat, anterior momentului în care alții le-au dat faptele în vileag. Adică, anterior deciziei desecretizării. Am avut înțelegere și chiar simpatie pentru omul Paleologu, atunci când a făcut un asemenea gest, fără ca nimeni să-l împingă de la spate. În timp ce atâția alții au hotărât să păstreze avantajele vechii colaborări și să profite de oportunitățile noilor colaborări. Căci și cele vechi și cele noi sunt tot pe tărâm politic. Diferind, desigur, modalitățile de acțiune.
Dar, pentru că surprizele nu conteneau, au fost voci publice care au afirmat că o astfel de cunoaștere a turnătorilor de lângă noi nu face decât să ne învrăjbească. Așa… ca oameni și ca nație. Vasăzică, relevarea adevărului ne-ar învrăjbi și menținerea noastră în minciună ar asigura consensul național? Exclus! Chiar dacă sunt prea destui acei cărora relevarea adevărului și opiniile pe această temă le creează o furie organică. Și o reacție aproape pe măsură.
Aa! S-ar putea că unii să aibă impresia că un demers al desecretizării nu face mare scofală. După atâția ani. La o primă impresie, așa este. Ba, poate chiar și la a doua. De ce? Păi, pentru că așa suntem noi obișnuiți. și foarte puțini pretențioși ca societate. Ne este de ajuns să vedem grozăvia scoasă în evidență, să ne scuipăm în sân la emisiunile de știri și să înjurăm la talk-show-uri. Fără, însă, a urmări efectele. Fără a le cere cu tărie. și iac-așa, orice minune relevată (a se citi mârșăvie) ține la noi 3 zile, după care este trecută cu vederea. Căci așa-s românii. Buni, iertători, uituci. Și ospitalieri.
Andreea CIUCÄ‚
