Un creștin ostentativ cu față de pește
Vadim Tudor fumegă, și asta nu pentru că și-ar fi aprins tihnit trabucul după o zi obositoare de muncă, în compania unui șpriț, retras la un loisir pe sofaua moale. Ci pentru că ziarele dau pe prima pagină informația deloc măgulitoare pentru el că ar fi servit de pește maestrului și amicului său Eugen Barbu. Și nici nu-i vorba de trafic cu profesioniste ale felației, ci cu minore, trufe din cele mai cruduțe, că așa-i venea maestrului inspirația. Or, un emul zelos ce nu face el ca să-i stea muza vivace maestrului, de a cărui peniță atârnă destinul literaturii române?
Numai că, deocamdată, dincolo de faptul că informația apare în ziare, e reluată în emisiuni TV, face obiectul talkshow-urilor, e confirmată de Onișoru, atrage după sine demisia unui PRM-ist din CNSAS, nu se știe în ce măsură e reală. Până la acest punct, factual nu se poate dovedi decât că în dosarele de la CNSAS există transcrierea unor convorbiri între Vadim și Barbu, în care primul se laudă că fetița e tocmită, totul e pus la punct, deci maestrul își poate onora avântatul brăcinar cu meniu ales, în condiții de maximă discreție. Și bineînțeles maestrul se dovedește recunoscător. Iată cum libidoul lui decrepit, scos la vânătoare, mai țintește o căprioară tânără. O lume absolut minunată, ar zice el în sinea lui, și ar turna pe gât o cupă adâncă de vin roșu ca să-și ia avânt.
Ce ar fi de făcut, după cele dezvăluite? Informația există, ea circulă, a fost confirmată. Acestea sunt datele. Din acest moment este inutil, dacă nu de-a dreptul caraghios și meschin ca C. V. Tudor să iasă pe televiziuni cu spume la gură, să spună că totul e o înscenare, că el tocmai investighează cazul unei femei care a fost violată în grup, procedură altminteri democratică la care ar fi avut plăcerea să ia parte și Traian Băsescu (informație spusă în direct la Realitatea TV, miercuri seara). Iar acum președintele, beneficiind de avantajele puterii i-o coace. În plus, faptul că vine și se jură pe mormintele părinților că informația nu-i adevărată nu constituie un mod valid de a-și dovedi nevinovăția. Desigur că el știe cum stau lucrurile, probabil e singurul care știe adevărul. Însă în nici un caz poziția socială, cea politică, statutul de triplu candidat la președinția României și emfaza de creștin afectat nu-i permit să recunoască faptele incriminate, dacă cumva au fost reale. Ce are de făcut? Dacă sunt reale, să recurgă la orice, să joace la șantaj, minciună, calomnie, să bulverseze lumea cu teoriile conspirației, numai să nu se afle adevărul.
Dacă însă e nevinovat, să se retragă cu eleganță din parlament, să renunțe la președinția PRM, partid justițiar și creștin, și să-și ofere întregul sprijin la elucidarea situației. Nu ar avea decât de câștigat, în acest caz. Ar reuși să scape de acuzații, ar avea un câștig moral în fața ziariștilor, a opiniei publice și a alegătorilor lui creștini, care probabil în aceste momente își dau cu pumnii în cap la ideea că este adevărat ce se scrie despre liderul lor. și iarăși, ceva extrem de important, ar dovedi că între dosarele Securității, pentru a căror investigare s-a creat CNSAS-ul, există falsuri. Ca atare discernerea datelor reale de cele contrafăcute, a adevărului de fals devine o sarcină și mai dificilă, ceea ce va înnegura și mai mult relația noastră cu trecutul recent și, evident, cu viitorul imediat, pentru că marea parte a oamenilor activi din instituțiile actuale vin din acel trecut și țin în mâinile lor frâiele istoriei în curs.
Cel puțin pentru a-și menține consecvența cu pateticele lui refrene creștine, calitate altminteri discutabilă în esență, aș prefera să-l văd sobru și pocăit, gata să se suspecteze de păcat și greșeli, dispus în orice moment să-și riște poziția și pielea pentru aflarea adevărului. În acest moment nu-i cere nimeni să îndeplinească o sarcină mesianică pentru poporul român, așa cum îi place lui să se creadă, ci pur și simplu să spună cu curaj adevărul despre propriul trecut. Iar dacă asta ar însemna să se îngroape ca om politic, să poată risca. Pentru un creștin mai bine să se piardă puterea și poziția socială și politică decât să-și „piardă sufletul”, adică șansa la mântuire. Sunt curios dacă Vadim va ști trece acest test.
Probabil că în acest moment regretă graba cu care s-a afișat drept creștin, imagine ce reclamă enunțarea și recunoașterea adevărului în orice circumstanțe, indiferent de riscuri. Din ce știu despre el, nu va spune adevărul. Va prefera să se exileze într-o duplicitate abisală, din adâncul căreia să-și fâlfâie peticele de obraz rămase pe rama istoriei cu același patos spumegător. Însă nu-i corect să formulez eu o prezumție de nesinceritate. În fond e jocul lui, moralmente și creștinește vorbind. În rest nu pot decât să nădăjduiesc că instituțiile statului sunt capabile să lămurească adevărul.
Vali Mureșan
