Un lord mureșean în inima Europei

Născut la Târgu Mureș într-o familie de dascăli, Radu Șerban, în prezent ministru plenipotențiar în cadrul Ambasadei României la Londra, este probabil unicul diplomat mureșean care a scris istorie. În perioada 1998-2002 a fost ministru-consilier cu probleme economice la Misiunea României pe lângă Uniunea Europeană, la Bruxelles și co-secretar al Consiliului de Asociere România-UE. Printr-o activitate pe cât de intensă pe atât de discretă, a pus umărul serios la aderarea României la UE. Este unul dintre cei care au făcut titanica muncă de negociere, în spatele declarațiilor de la pupitru ale oficialilor români care se perindau pe la Bruxelles în acea vreme. Din 2003 până în 2007 a fost adjunct al șefului de misiune la Ambasada României în Belgia. Despre ce înseamnă Târgu Mureșul pentru Radu Șerban, despre ce înseamnă Radu Șerban pentru Târgu Mureș, despre cum a acceptat Bruxelles-ul pălinca noastră românească, despre căsuța din Cerghid și alte amintiri din copilărie, în interviul următor.

Reporter: Sunteți născut la Târgu Mureș. Ce amintiri aveți despre această perioadă a vieții dvs.?

Radu Șerban: De zona Mureșului mă leagă cele mai frumoase amintiri ale copilăriei și adolescenței. Poate înainte de toate, extraordinarii învățători și profesori care m-au format, începând cu Mama, educatoare la grădiniță, Tata, profesor de istorie la ciclul doi, apoi profesoara de română din liceu, doamna Elena Jelezneac și profesorul de matematică, director al liceului industrial, Constantin Ionescu. Instructorul de practică Hossu, o mână de aur, care mi-a insuflat bucuria de a „meșteri” pe acasă. Până să merg la școală am gravitat, împreună cu părinții, așa fiindu-le misiunile, în împrejurimile orașului: Ungheni – locul de naștere, apoi Crăciunești, Voiniceni și Cerghid. În 1966 am intrat la Liceul Industrial din Târgu Mureș, după absolvirea Scolii elementare din Cerghid.

Păstrez multe amintiri tangente școlii, din „faimosul deceniu ‘60. Scăldatul în Mureș și în ștrandul „Week-end” cu prietenii și colegii, seratele cu magnetofonul din care răsuna muzica „de contrabandă”, Beatles, The Animals, Phoenix. La Palatul Culturii, elev de liceu, mergeam des la concerte și la teatru, am ascultat în direct formația « Roșu și Negru » cu Cornel Fugaru. Tot acolo l-am ascultat pe Marin Preda povestindu-și anecdotic începuturile publicistice. La cinematograful Arta am văzut pentru prima dată filmul Romeo și Julieta.

În primul an de liceu am primit drept premiu o superbă culegere de opere ale lui Shakespeare de 1200 de pagini, pe foiță de țigară. Nu știam atunci că voi ajunge, în mai 2009, la casa de naștere a celui mai mare poet al lumii, în Stratford-upon-Avon.

Tot la superbul Palat al Culturii am frecventat 3 ani școala populară de artă, secția chitară. Îmi sună și acum foarte familiar „Bonnie and Clide” , sau „Lady Madona”. Nu pot să uit echipa de fotbal „ASA Târgu – Mureș”, cu Pavlovici și Raksi golgeteri, când au intrat în categoria A, prima ligă de atunci, după ce bătuseră cu 7-1 echipa „Industria sârmei Câmpia Turzii”. Mergeam cu Tata la meciuri, la stadionul unde am făcut apoi antrenamente de lupte greco – romane, categoria 42 kg.

Apoi, amintirea primilor blugi cumpărați de la talcioc, inundațiile din 1970 care m-au surprins la etajul 8 în Aleea Carpați, pregătirea pentru admitere la facultate, întâlnirile cu unii studenți din oraș ,cântecele studențești învățate împreună, ce aveau să-mi țină de urât anii următori, în imensul București.

Nu pot uita iernile feerice și patinoarul din Piața Armatei, în apropierea gării unde coboram din tren, revenind în vacanțe de la București. Mă fascina aeroportul vechi unde, în vremea liceului, mergeam să privim parașutiștii antrenându-se. Mai târziu – aeroportul cel nou, la Vidrasău, unde aterizam din București.

Platoul Cornești, cu grădina lui zoologică, mă atrăgea de fiecare dată când aveam timp să revin acolo. La un restaurant în zonă am avut și o agapă cu foștii colegi de liceu.

Sunt multe, nenumărate amintirile, în cea mai mare parte frumoase, pentru că tinerețea însăși este frumoasă!

„În primul an de liceu am primit drept premiu o superbă culegere de opere ale lui Shakespeare de 1200 de pagini, pe foiță de țigară. Nu știam atunci că voi ajunge, în mai 2009, la casa de naștere a celui mai mare poet al lumii, în Stratford-upon-Avon.”

Rep.: Păstrați legătura cu locul natal? Când ați vizitat ultima oară orașul? Ce impresie v-a produs?

R.Ș.: Ultima dată am fost la Mureș în februarie anul acesta, chiar cu o săptămână înainte de a pleca la Londra. Așa cum le spuneam părinților, Dumnezeu să-i odihnească, am fost „să-mi încarc bateriile”. Fiecare posedăm, cred, un sentiment al patriotismului local, iar pentru mine Târgu-Mureșul are farmecul său unic în lume, cu cea mai mare catedrală ortodoxă din România, cu ceasul din turnul primăriei care bate la fiecare sfert de oră, cu mașina care stropește noaptea străzile în timpul verilor toride, cu Mureșul în care am învățat să înot, cu pavajul de granit ce a mai supraviețuit pe ici – pe colo, cu Combinatul său chimic.

De o vreme mă întâmpină, din păcate, un aer trist: acolo, în zonă, la Cerghid, sunt mormintele părinților.

Poate tot din patriotism local, în Cerghid am construit și o casă, lângă vechea vatră părintească, împreună cu soția mea, Maria, cu care ne-am cunoscut la facultate, în București. Sunt convins că și fiul nostru, Cosmin, pe măsura timpului ce-la va avea, chiar și numai în concediu, va merge pe acolo, căci primii 4 ani de școală tot la Cerghid i-a petrecut, și el.

Să vă povestesc o întâmplare hazlie. Veneam cu mașina, cu număr străin, în țară. Imediat după Oradea, ne-am oprit în coloană, din cauza unor lucrări rutiere. Un muncitor a venit să-mi ceară, prin semne, o țigară. I-am oferit-o vorbindu-i românește. Vai, dar unde ați învățat așa bine românește? La universitatea din Cerghid – i-am răspuns. S-a minunat omul, mi-a mulțumit și a plecat. În urma lui, soția mea se prăpădea de râs în mașină.

„Veneam cu mașina, cu număr străin, în țară. Imediat după Oradea, ne-am oprit în coloană, din cauza unor lucrări rutiere. Un muncitor a venit să-mi ceară, prin semne, o țigară. I-am oferit-o vorbindu-i românește. Vai, dar unde ați învățat așa bine românește? La universitatea din Cerghid – i-am răspuns. S-a minunat omul, mi-a mulțumit și a plecat. În urma lui, soția mea se prăpădea de râs în mașină.”

Rep.: Cum vi se pare că s-a dezvoltat acest oraș în ultimii 20 de ani? Å¢inând cont de potențialul lui, care ar trebui să fie locul Târgu Mureș-ului pe harta României?

R.Ș.: Pentru mine, aspectul orașului este același ca și acum 20 de ani, cu arhitectura sa inconfundabilă din centru, înconjurată de aerul civilizat și tonic, cu oameni distinși și deschiși la față, fără agitația inutilă din București. Totuși, se văd multe schimbări în bine. Am scăpat de gropile de pe străzi și șosele, care îmi distrugeau telescoapele când veneam la părinți. Este multă lumină pe străzi, noaptea.

Amintind de șosele, după ce am umblat mult prin lume, nu greșesc afirmând că lipsa unei autostrăzi este păgubitoare. Nimic nu poate fi mai important acum, pentru orașul acesta, decât construirea autostrăzii care să îl lege de marile capitale europene, începând cu Bucureștiul.

Combinatul chimic, tot mai părăginit, dă semne că s-au făcut și greșeli, mai vechi sau mai noi. Am văzut fenomene de reconversie în multe locuri din lume, așa încât am încredere în forța oamenilor de acolo de a depăși momentele critice. Aș evita vreo părere, ca să nu deranjez pe cineva. Când am scris despre aurul de la Roșia Montană am avut reacții neașteptate, pe care încerc să le evit acum.

Rep.: Aveți state vechi în diplomație. Sunteți mureșeanul care a pus umărul serios la negocierile de aderare a României la UE. De ce se cunoaște atât de puțin despre dvs.?

R.Ș.: La această întrebare cred că ar trebui să răspundă oricine altcineva, dar nu eu. Totuși, fac o paralelă cu valoarea unei mărfi, pentru că sunt economist, ca profesie de bază. O marfă valorează atât cât poți obține pe ea la un moment dat, iar dacă nu i se face reclamă, ea se vinde sub preț. Bunurile imobiliare, de exemplu, s-au ieftinit sub impactul recesiunii. Care este valoarea adevărată a caselor?

Integrarea europeană însăși este un subiect subevaluat, deocamdată, în România. Cine știe, poate când vom învăța să utilizăm fonduri europene, va deveni un subiect mai atractiv.

Îmi forțați mâna, totuși, să vorbesc despre mine, poate să mă laud, ceea ce nu-mi face plăcere. Nimeni nu este profet în țara lui! Dacă la Mureș nu a auzit nimeni de mine, la Bruxelles am avut trei lansări de carte: una în 2004 și două în 2006. Anul trecut am fost invitat în Statele Unite, La Chicago și Detroit, să-mi lansez cartea “Prea Sfințitul Policarp”. Este mult, este puțin?

„Integrarea europeană însăși este un subiect subevaluat, deocamdată, în România. Cine știe, poate când vom învăța să utilizăm fonduri europene, va deveni un subiect mai atractiv.”

Rep.: Ați activat mai bine de 10 ani la Bruxelles. Cu ce v-ați ocupat acolo, concret?

R.Ș.: Nu chiar 10 ani, pentru că am făcut o pauză în 2003. Din 1998 până la sfârșitul lui 2002 am lucrat ca ministru – consilier cu probleme economice la Misiunea României pe lângă U.E. și co-secretar al Consiliului de Asociere România – U.E. În aceasta din urmă calitate, am avut ca șefi din partea română, respectiv președinți ai Consiliului de Asociere, succesiv, pe miniștrii de externe Andrei Pleșu, Petre Roman și Mircea Geoană. A fost un exercițiu destul de tehnic, an de an am contribuit la pregătirea mandatelor, am negociat cu co-secretarul din partea europeană deciziile Consiliului de Asociere și comunicatele comune după fiecare sesiune anuală. Am participat la exercițiile de preaderare, așa numitul „screening” al legislației comunitare (acquis), apoi la negocierile propriu – zise, la 12 capitole cu conținut economic. Am cunoscut multă lume, atât din România – cei care se perindau pe la Bruxelles, cât și din instituțiile europene – partenerii de negocieri. Ritmul de muncă din perioada 1998 – 2002 a fost cel mai alert, părea o cursă contra cronometru în care trenul după care alergam, lua viteză. Trebuia să-l prindem! Am fost mereu optimist, mereu convins că vom reuși. Am învățat, din mers, că valoarea umană este esența în toate. „Omul sfințește locul!”. Aderarea în sine este un exercițiu tehnic, neinteresant pentru cei din afara lui. Totuși, drept o sumară explicitare, vă spun cinci principii ale negocierilor de aderare:

 Primul: principiul iceberg-ului. Negocierile de la Bruxelles sunt partea vizibilă a iceberg-ului, cele din țară sunt partea invizibilă, de circa patru ori mai voluminoasă.

 Al doilea: nimic nu este terminat, până nu s-a terminat totul. Orice capitol închis de negocieri se poate redeschide, până la finalizarea negocierilor, când se semnează tratatul de aderare.

 Al treilea: principiul confluenței. Plecăm la negocieri două părți, iar când încheiem negocierile ne contopim într-o singură parte: Uniunea.

 Al patrulea: principiul mersului pe bicicletă. Cine nu pedalează – cade. Vedeți, dacă nu pedalam să intrăm în 2007, acum eram blocați, ca și Croația, din lipsa cadrului instituțional – legislativ al aderării.

 Al cincilea: principiul celui mai mare numitor comun. Se caută soluția care conține un maxim de puncte comune, agreate de toate statele membre, acum 27.

Pot fi și altele, dar repet, v-aș plictisi cu detalii tehnice.

La al doilea post diplomatic din Bruxelles, ca adjunct al șefului de misiune la Ambasada României în Belgia, din 2003 până la sfârșitul lui 2007, am avut alte însărcinări, promovarea relației româno – belgiene. Vrând – nevrând, m-am reîntâlnit cu o parte din cunoscuții din instituțiile europene. Am dezvoltat, împreună cu alți diplomați români, relația cu partenerii belgieni pentru a ne promova interesele, și în Uniunea Europeană, până la aderare și un an după. M-a fascinant să fiu martor la marile momente ale aderării, era o împlinire a unei munci intense de ani de zile. Cu experiența lor de fondatori ai Uniunii Europene și cu mari personalități în actualele instituții, belgienii ne-au fost de un real folos și ne sunt încă, pe traseul nostru european.

Privind în urmă, Bruxelles-ul înseamnă, în timp, o cincime din viața mea, sau o treime din cariera profesională. Cel de al doilea post la Bruxelles, ceva mai relaxat ca încărcare profesională decât primul, mi-a permis să mă ocup puțin și de publicistică. Sigur, am și deranjat, pentru că, la experiența pe care o aveam, am sesizat și anumite greșeli. Am însă și satisfacția confirmării în timp a validității unor raționamente. Continuare în numărul viitor.

A consemnat

Alin BOLBOS

În ediția viitoare, Excelența sa Radu Șerban ne va arăta ce se cunoaște despre Târgu Mureș la Bruxelles, cum a decurs celebra poveste a „înregistrării” la Uniunea Europeană a pălincii românești în defavoarea celei ungurești, cum extrema dreaptă s-a întărit în Parlamentul European, cu ce poate lăuda și cu ce ar trebui să-i fie rușine României la Bruxelles, cât de apreciați sunt românii la Londra.