(Ne)înțelesurile Învierii

Cât de adânc și de înalt ne e dat, ori suntem dispuși să cunoaștem înțelesurile cruciale ale sărbătorii creștine a Paștelui? Pentru cei ce Cred, Moartea lui Hristos pe Cruce și Învierea lui, din Iubire pentru fiecare dintre noi, înseamnă Libertatea noastră. În termeni absoluți. Miza acestei înțelegeri este atât de mare și atât de vitală încât, să recunoaștem, cu greu o putem purta.

Nici măcar apostolii (oameni inițial atât de simpli și de stângaci, transformați apoi în sarea pământului), cei pe care Iisus, în cei trei ani pământești de grație, i-a ales și le-a acordat privilegiul de neegalat al prieteniei Lui, nu au putut înțelege atunci tragedia morții Sale. Cu atât mai puțin șocul Învierii. Și cu toate acestea, ei fuseseră preveniți. „Și pe acestea vi le-am spus acum, mai înainte ca ele să fie, pentru ca să credeți atunci când vor fi.” (Ioan 14, 29)

În ultimele sale zile în lume, în iminența despărțirii de cei ai Lui, înaintea unui final și al unui început de care doar El însuși (și Dumnezeu Tatăl) era conștient până la lacrimi de sânge, Iisus însuși le vorbise apostolilor cu limbă de moarte, dezvăluindu-le adevărurile ultime:

„Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu pe voi. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-și pună cineva viața pentru prietenii săi. (…) V-am numit prieteni, pentru că pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.” (Ioan 15, 12-16)

De atunci, de la pecetluirea Noului Legământ, prin Iisus Hristos, Iubirea este în mod esențial Cunoaștere și Sacrificiu. Când ajungem să înțelegem asta devenim înțelepți și fericiți.

Dar înțelegerea este tot timpul graduală, un proces, o devenire după ritmuri neștiute, în diverse planuri ale ființei noastre, ritmuri care, la un moment dat, după căutări mistuitoare, după rătăciri în iluzii sau după drumuri drepte, țintite, se sincronizează și intră în rezonanță. Căci fiecare își metabolizează sensurile existențiale după un timp propriu, iar gestația de sine durează diferit de la o persoană la alta. De aceea, vine o vreme, un timp de grație, când înțelesurile se coc și ne cad în gură ca perele mălăiețe.

Înțelegerea apostolilor s-a copt și ea în timp, unii dintre ei s-au prins mai repede despre tot ce se întâmplase, alții ceva mai târziu. Iisus Hristos cel Înviat a treia zi după Scripturi li s-a arătat dintâi femeilor, iar acestea, înspăimântate și pline de iubire, L-au re-cunoscut intuitiv și L-au crezut fără a mai pune întrebări. Bărbații apostoli, în schimb, (între care Toma, cel mai rațional și mai curajos dintre ei, deși folclorul religios îl percepe altfel) aveau nevoie de dovezi certe, palpabile. Și foarte bine, căci îndoiala lor rațională a dat consistență și temeinicie fenomenului uluitor (deși profețit) al Învierii. Atunci apostolii și-au adus aminte de cele spuse, iar înțelegerea lor a fost deopotrivă profeție și amintire. Ea a devenit deplină în inima lor de abia prin pogorârea Duhului Sfânt, Mângâietorul promis de Iisus de la Tatăl, pentru a ne alina dorul de Hristos până la cea de-a doua venire a Sa.

„Pe acestea vi le-am spus, fiind Eu cu voi; dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl îl va trimite întru Numele Meu, acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu.” (Ioan 14, 25-26)

„Încă multe am a vă spune, dar nu le puteți purta acum.”(Ioan 16, 12-13)

Cât din toate acestea putem purta noi acum?

Ce cunoaștem și ce intuim când, cu un amestec de milă și savoare, ne înfigem dinții în carnea fragedă a mielului de Paște, împănată cu înțelesuri și semnificații rituale răscolitoare, îndelung pregătită, bogat stropită cu vin roșu, în sosuri cu ierburi proaspăt aromitoare, amețiți de gândul tulburătoarei antropofagii harice săvârșite cu fiecare euharistie?

Sid NEDEEA