Uncategorized

Uniunea Europeană noul Imperiu Roman

În 1986, summit-ul liderilor europeni întrunit la Milano proclama data de 9 mai ?Ziua Europei”. Fruntaşii bătrânului continent au dorit să aniverseze în acest mod ziua în care Franţa a propus oficial crearea unei federaţii europene – 9 mai 1950. Pornită la drum cu şase membri, comunitatea ţărilor europene a ajuns să numere astăzi 25 de state. Foarte multă lume îşi pune întrebarea: unde se va opri procesul de unificare? Pentru cei care cunosc puţină istorie, răspunsul nu este greu de dat. Graniţele Europei vor fi cele pe care le-a avut Imperiul Roman, în urmă cu 2000 de ani.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a găsit continentul european distrus, plin de frământări sociale şi divizat în două mari blocuri politice şi militare: Est şi Vest. Peste toate acestea, se adăuga teama repetării scenariului de după primul conflict mondial, când îngenuncherea Germaniei a fost catalizatorul revanşismului nazist, cu tot cortegiul său de orori şi suferinţe. Pentru a se evita reeditarea acestei situaţii, se impunea găsirea unei soluţii care să împace cei doi piloni de bază ai Europei Occidentale, Germania şi Franţa, până atunci duşmani declaraţi. Soluţia reconcilierii a fost găsită de ministrul de externe francez Robert Schuman şi de colaboratorul său, Jean Monnet. Acesta din urmă, un industriaş vizionar, a considerat că singura cale de a aduce pacea pe continent este integrarea Germaniei într-o comunitate economică supranaţională. Planul său – plasarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune, independente, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene – a fost prezentat în dimineaţa zilei de 9 mai 1950 guvernelor francez şi german, care l-au aprobat cu entuziasm. În după-amiaza aceleiaşi zile, proiectul a fost făcut public sub numele de Declaraţia Schuman, recunoscută astăzi drept actul de naştere al Uniunii Europene. Un an mai târziu, din Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, făceau parte Franţa, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda. Pocesul de extindere a continuat imperturbabil. În 1957, Tratatul de la Roma a pus bazele Comunităţii Economice Europeane, care s-a transformat 10 ani mai târziu în Comunitatea Europeană. Au urmat trei valuri de aderare: 1973 – Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie, 1981- Grecia şi 1986 – Spania şi Portugalia.

Momentul Maastricht

Un pas decisiv pe calea integrării europene a fost făcut în 1993, odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht, care a fixat un obiectiv extrem de ambiţios – realizarea Uniunii Europene, cu un sistem economic, politic şi militar comun. Într-o lume abia ieşită din Războiul Rece, acest ţel a părut fantezist. ai totuşi, în numai 11 ani, numărul membrilor UE s-a dublat. Odată cu aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei, în 1995, şi a Poloniei, Republicii Cehe, Ungariei, Slovaciei, Sloveniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Ciprului şi Maltei, la 1 mai 2004, Uniunea Europeană a ajuns la un total de 25 de state membre.

Prin cenuşa imperiului?

Multă lume se întreabă acum unde se va opri procesul de unificare? Vor reuşi oare liderii continentului să înfăptuiască pe cale paşnică ceea ce Imperiul Roman a realizat pe calea armelor? Vor izbândi ei acolo unde au dat greş, vreme de 1500 de ani după căderea Romei, atâţia conducători remarcabili ai Europei? Se ştie că, la apogeul puterii sale, Roma controla cea mai mare parte a Europei moderne, bazinul mediteraneean şi Asia Mică. După ce a rezistat eroic câteva secole năvălirilor barbare, Imperiul Roman s-a dezintegrat în 476, când Odoacru, conducătorul vizigoţilor, l-a detronat pe împăratul Romulus Augustus. După căderea Romei, visul tuturor marilor conducători europeni a fost refacerea Imperiului Roman. Rând pe rând, toate tentativele lor au dat greş. Primul care a încercat unificarea Europei a fost Carol cel Mare, dar imperiul construit de el a făcut implozie, la numai 30 de ani după moartea sa, în 814. Speranţele regelui spaniol Filip al II-lea Spaniei de a conduce Europa au fost zdrobite în 1588, când flota engleză a distrus Invincibila Armadă. Încercarea Franţei de a-şi impune hegemonia asupra continentului, prin geniul lui Napoleon, a luat sfârşit pe câmpul de bătălie de la Waterloo, în 1815. Ambiţiile similare ale germanilor au eşuat în urma celor două războaie mondiale care au însângerat continentul european.
Din aceste motive, este uşor de înţeles scepticismul celor care, privind la cele două milenii de istorie europeană măcinată de războaie şi conflicte neîntrerupte, consideră fantezist obiectivul realizării unei Europe unificate. ai totuşi, este evident că un nou Imperiu Roman se naşte sub ochii noştri.

Noul Cezar

Pentru cei care studiază lista ţărilor candidate la aderare, paralela cu graniţele imperiului de acum două milenii nu este greu de făcut. În mod ciudat, UE nu a precizat niciodată care sunt frontierele Europei, dovadă fiind statutul de candidat acordat Turciei, ţară cu peste 90 la sută din suprafaţă pe continentul asiatic. În cercurile de la Bruxelles, este vehiculat intens următorul orar al integrării:
2007 – 27 de state (România şi Bulgaria)
2009 – 30 (Croaţia, Norvegia şi Islanda)
2012 – 33 (Turcia, Macedonia şi Elveţia)
2020 – 38 (Serbia, Bosnia-Herţegovina, Albania, Kosovo, Muntenegru)
2025 – 44 (Ucraina, Belarus, Moldova, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan)
Fapt şi mai interesant, UE a încheiat acorduri de asociere cu Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc, Tunisia şi Siria, în cadrul aşa numitului Parteneriat Euro-Mediteraneean. Întâmplător sau nu, teritoriile acestor state au făcut parte din Imperiul Roman. Lipseşte la apel doar Libia, însă după dezgheţul intervenit în relaţiile cu Moammar al-Ghadafi, liderii de la Bruxelles au anunţat că ţara nord-africană se va putea alătura Parteneriatului.
Ce va urma după ce ambiţiosul plan de realizare pe cale paşnică a noului Imperiu Roman se va realiza? Răspunsul a fost deja dat de liderii europeni.
Într-un discurs ţinut în faţa Centrului de Politică Europeană, în septembrie 2000, fostul premier belgian Guy Verhofstadt a declarat că “este de cea mai mare importanţă să păstrăm în minte că viziunea globală este ţelul final al unificării Europei”. Cu alte cuvinte, scopul Uniunii Europene este de a deveni puterea dominantă a lumii. ai, ca orice imperiu care se respectă, Uniunea Europeană va avea nevoie de un Cezar, de un conducător suprem  care să corespundă criteriilor formulate de Paul-Henry Spaak, preşedintele Adunării Consultative a Consiliului Europei: “Avem nevoie de cineva care să se bucure de încrederea tuturor oamenilor. Trimiteţi-ne un asemenea om şi, fie el dumnezeu sau diavol, îl vom primi”. Abia atunci, peste nu foarte mulţi ani, vom desluşi, în sfârşit, sensul mitului grecesc care a dat numele continentului european. ai vom înţelege de ce acest mit, imortalizat până astăzi sub forma unei fecioare călărind un taur alb, a devenit simbolul oficial al Europei moderne.

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close