Universitatea: complexul de cetate asediată

M-am gândit să vorbim despre nevoia noastră de Profesori. Cu majuscule. Marii profesori (din ce în ce mai absenți?) din viața noastră, aceia pe care vom fi avut sau nu șansa de a-i fi întâlnit, în școli sau în afara lor, și care să fi devenit în timp marcă a identității noastre profesionale și umane. Creștem de bună vreme, în postmodernitate, fără maeștri, doar ca fani conjuncturali ai unor vedete și mai conjuncturale, idoli de mucava, de sticlă ori de hârtie. Într-un învățământ superior tot mai masificat, relația student-profesor se depersonalizează alienant. și totuși, profesoratul rămâne o vocație perenă, o meserie care, orice s-ar spune, oricât de devalorizată financiar și social să fi fost în ultimul timp, și în comunism, și în tranziție, și, iată, în post tranziție, nu este una oarecare. E cazul, de aceea, să fim revoltați de continua degringoladă din sistemul de învățământ autohton (în speță, de cel universitar, sub umbrela căruia funcționez și eu, de bună vreme, mai degrabă la porțile cetății). Ne privește direct, pe fiecare dintre noi. Este deja un loc comun faptul că problemele educației sunt undeva, în coada agendei politicienilor noștri. Până și biata moțiune împotriva nefericitului ministru al educației și cercetării, al cărui unic merit este acela de apartenență portocalie, a căzut zilele trecute din lipsă de interes a parlamentarilor, ceea ce denotă, vai, cât de vlăguit de miză politică este acest domeniu. Este una din perplexitățile constante pe care mi le-a oferit această guvernare, la a cărei elecțiune am contribuit și eu, spre marea mea dezamăgire. Cacofonia nedezmințită a reformei învățământului – care, ca orice reformă politică clamată de 17 ani încoace în varii domenii, s-a bucurat, de la o guvernare la alta, de o sistematică incoerență -, exodul profesorilor care părăsesc sistemul oripilați de salariile sordide, proiectele de lege ale căror prevederi se bat cap în cap, absurditatea de a asimilia corpului didactic și funcționărimea birocratică, ca să nu mai vorbim de recurentele greșeli de scriere și de exprimare ale ministeriabililor educației, vânate malițios și superfluu de presari, sunt doar câteva dimensiuni ale derutei ce domnește în domeniu. Noile reglementări pe cale să intre în vigoare în învățământul superior provoacă, bunăoară, în catedrele universitare, tiranizate de criterii exclusiv cantitativiste, o atmosferă de crispare, un complex de cetate asediată. Catedrele își reduc și își blochează posturile, taie cu gesturi dramatice punțile și se claustrează în formule înțepenite. Rămân la porțile cetății marginali valoroși, periculoși, cărora le e interzis și să bată la poartă, mai ales dacă vin cu propuneri noi, cu proiecte europene, cu un background de universități prestigioase. În genera pe piața muncii ei sunt cei care, odată întorși în țară (probabil dintr-un idealism de bravadă), le sunt refuzate precaut posturile din domenii de vârf, invocându-se adeseori motivul supra calificării.

Și totuși, încercând să vedem jumătatea plină a paharului, în ciuda sistemului disfuncțional și prea puțin meritocratic mai există, cred, profesori de vocație, chiar dacă din ce în ce mai obosiți și mai hărțuiți administrativ, mai există (izolat) performanță, asumată adesea pe cont propriu. Suntem și din acest punct de vedere într-un contrast izbitor cu sistemul de educație european, în care performanța e facilitată, dacă nu de-a dreptul generată de sistemul însuși.

De referință rămâne pentru mine experiența Oxoniană. Pe lângă amintiri indelebile, despre care nu am găsit răgazul sau mediul propice să povestesc, bursa de studiu pe care am câștigat-o acum 4 ani la Univeristatea Oxford mi-a oferit reperele unei vieți academice exemplare. Între ascetism intelectual și socializare puternic formalizată (care nu exclude hedonismul), viața în departamentele universitare oxoniene este ritmată ca un ceasornic de tutoriale, lecturi vaste în magnifica bibliotecă the Bodleian, exerciții intensive de scriere academică începute din primii ani de facultate și devenite asidue la nivel de masterat, îmbinarea fericită dintre predare și cercetare, atmosfera de gândire critică și de viteză de reacție la producțiile academice ale lumii. Să ne mai mirăm, atunci, că noile generații de tineri din România vor pleca in corpore să studieze, dacă îi țin curelele, la universități respectabile din Europa? Ce ne vom face atunci cu complexul de cetate asediată?

de Sid NEDEEA