A doua zi după

Campionatul de fotbal divizionar C s-a încheiat. Toată lumea a fost mulţumită până la urmă. Nici o echipă din judeţul Mureş nu a retrogradat. A scăpat şi ASA, copilul cel mai alintat, dar şi cel certat de unii. Cum la bucurie românul uită de toate relele, eu cred că putem trece peste asta. E istorie. Nu aici e, de fapt, problema.

Durerea este că, deocamdată, o privire aruncată puţin mai departe ne dă fiori, nouă celor ce ne încăpăţânăm să credem că amintirile pot prinde din nou viaţă, nouă celor incurabil bolnavi de nostalgie. Atmosfera superbă de la meciurile de futsal nu face decât să răsucească un cuţit înfipt până la pră

sele în inimile noastre de microbişti. Ne arată ce-am fost, dar cum avem suficientă luciditate să vedem cine suntem, amintirile mai mult ne dor decât ne fac să fim mândri.
Chiar dacă în clipa când citesc aceste rânduri unii mă înjură, continui să afirm că ASA e echipa în jurul căreia ne putem pune dramul de speranţă ce-l mai avem. M-aş bucura să crească mare o altă echipă mureşenă, dar ştiu că nu va ajunge niciodată la simpatia şi popularitatea pe care ar avea-o ASA. Unii dintre cei care se strâmbă auzind asta ştiu şi ei că am dreptate, dar sunt prea orgolioşi ca să recunoască.
Am spus că potenţiualul stă în ASA, dar recunosc că e nevoie de un alt ASA decât cel pe care l-am văzut în ultimii ani. E nevoie de o rearanjare din temeli a grupării, de grupele de copiii care abia pot lovi mingea până la echipa de seniori. E nevoie de un alt fel de organizare a conducerii echipei, iar singura variantă care poate rezolva definitiv acest capitol este societatea pe acţiuni. Altfel e chin. Pentru cei care ţin echipa şi pentru noi cei care ne amăgim cu speranţe neîmplinite.
Am o presimţire că vara acestui an va fi decisivă pentru viitorul ASA. Că în lunile următoare vom începe să vedem o echipă ASA mai vie, sau vom plânge la căpătâiul unui idol ucis de o prea lungă aşteptare.