Viaţa în Hristos – cuvinte de folos (V)

“Eu am venit să arunc un foc pe Pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!” ( Evanghelia după Luca – 12,49)

“A crede că Dumnezeu există este un lucru, a-L cunoaşte pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuăm seria incursiunilor în profunzimea vieţii şi învăţăturii creştine autentice. Pentru cei care se întreabă cum poate fi urmată calea adevărului, experienţa duhovnicească a stâlpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept călăuză, într-o vreme în care credinţa multora s-a răcit sau s-a rătăcit.

Unul dintre cei mai profunzi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe este Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1894), canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în 1988. Scrierile sale duhovniceşti, care s-au bucurat de o imensă popularitate în Rusia, atât în secolul al XIX-lea, cât şi în secolul al XX-lea, sunt astăzi mai actuale decât oricând.
Ceea ce îl deosebeşte pe Teofan Zăvorâtul de aproape toţi teologii, păstorii şi învăţătorii monastici ai vieţii duhovniceşti este faptul că a intuit profetic prăpastia spirituală a lumii contemporane. Episcopul Teofan şi-a dat seama că omul zilelor noastre se va despărţi de cele mai elementare norme de creştinism practic şi se va transforma, din punct de vedere psihologic, în minte neo-păgână.
Pentru a-l ajuta pe omul modern să nu se rătăcească definitiv, Sfântul Teofan a scris “Calea mântuirii”. Prezentăm de-a lungul cîtorva numere fragmente din lucrare, în care Sfântul Teofan Zăvorâtul pune diagnosticul omului modern şi oferă cele mai potrivite metode de vindecare duhovnicească. La fel ca şi Siluan Athonitul, Teofan Zăvorâtul spune că viaţa adevărată este “viaţa trăită în Duhul Sfânt, un tărâm în care înţelepciunea acestei lumi nu poate pătrunde”.

“Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 10,25). Aşa Îl întreba odinioară pe Domnul un învăţător de lege. Acela îl întreba ca să-L ispitească, numai dintr-un fel de curiozitate, să vadă ce va spune Învăţătorul, căci ştia şi singur care este răspunsul. Dar putem întreba despre calea mântuirii nu doar din simpla curiozitate, ci din dorinţa sinceră de a primi un răspuns direct – un răspuns necunoscut sau uitat; putem întreba dintr-o necesitate vitală, pentru că sufletul ne doare şi inima se chinuieşte în nedumerirea: ce să facem ca să moştenim viaţa veşnică ?
O astfel de nelămurire chinuitoare, este cu atât mai firească, cu cât este mai nedefinită sfera de gânduri în care se află cei care întreabă şi cu cât mai multe păreri diferite întâlnesc aceştia în scrierile şi în cuvintele oamenilor. Oare nu într-o asemenea situaţie ne aflăm şi noi acum ? Uitaţi-vă în jurul nostru şi veţi vedea, că nici cei ce sunt dintr-ai noştri nu spun toţi acelaşi lucru. Unul, de pildă, spune: “roagă-te şi te va mântui Dumnezeu”; altul: “plânge, frânge-ţi inima, şi Dumnezeu nu te va urgisi”; al treilea: “fă milostenie şi aceasta va acoperi mulţime de păcate”; altul: “posteşte şi alipeşte-te de casa Domnului”; iar altul: “lasă toate, fugi şi te depărtează şi fă-ţi lăcaş în pustie”. Iată câte răspunsuri diferite au ai noştri! Şi toate acestea sunt adevărate reguli de mântuire, cu care te întâlneşti neîndoielnic pe calea salvării. În ceea ce-i priveşte pe cei ce se consideră ca fiind dintre ai noştri, dar au încetat să mai fie ai noştri – mă refer la creştinii care s-au luat după duhul veacului şi al părerii de sine, cei care, însuşindu-şi câteva concepte solide preluate din creştinism, dar înălţându-se în părerea de sine, ne-au părăsit şi s-au despărţit cu inima de Domnul Hristos, cu toate că Îl mărturisesc cu limba – în ceea ce îi priveşte pe ei, printre aceştia se află şi o mai tristă şi mai dureroasă discordie, care s-a îndepărtat de calea adevărului şi rătăceşte pe meandrele minciunii. Nu vi s-a întâmplat oare şi vouă să auziţi în discuţii sau să citiţi din cărţi cum filozofează unii despre ordinea lucrurilor, care ar trebui să fie alcătuită dupa mintea lor, iar nu cum este acum ? Despre mântuirea sufletului nici nu se pomeneşte acolo. Fericirea veşnică, dacă este acceptată ca atare este considerată ca şi cum am avea-o deja, după oarece drepturi ale omenirii, iar toată grija este îndreptată către îndulcirea, ca adaos la aceasta, a vieţii terestre şi spre transformarea acesteia, din amară, în paradisiacă. În acest spirit, unul proclamă: “Să nu crezi în nimic, decât în raţiunea ta, urmează-ţi chemările firii, fii independent, trăieşte după bunul tău plac şi nu permite unei mâini străine să se aşeze pe grumazul tău – şi vei fi fericit”; altul propovăduieşte: “Unde nu se înmulţesc desfătările publice, ca teatrele şi altele ca acestea, acolo viaţa nu este viaţă”. În altă parte auzi: “Nu poţi merge pe calea cea dreaptă – trebuie să ai stiinţa de a trăi, ştiinţa de a-ţi dirija treburile astfel încât să nu-ţi prejudiciezi interesele şi să nu le permiţi altora să-ţi strice planurile, intenţiile şi sentimentele” (aceasta se numeşte la ei înţelepciune); în altă parte se spune că eşti pierdut dacă nu-ţi aperi cinstea şi interesele.
Observaţi ce întunecate sunt aceste filozofări? Şi, cu toate acestea, putem spune că ele constituie temelia obiceiurilor lumii şi le putem întâlni circulând libere atât într-o simplă discuţie, cât şi într-o mare şedinţă, sau tipărite într-o carte – şi nu într-una singură! Închipuiţi-vă acum ce trebuie să se întâmple în mintea şi în inima aproapelui vostru sau, poate, chiar a fiicei sau a fiului dumneavoastră, când într-o mulţime de locuri vor fi întâmpinaţi de asemenea fraze, când vor citi dintr-o carte astfel de păreri, iar din alte cărţi, altele şi mai rele, şi acestea nu într-o singură zi, nici într-o singură lună, ci de-a lungul multor ani; când, totodată, ei văd în jurul lor obiceiuri impregnate de acelaşi spirit, iar în inima lor, ispitită de tentaţii, se nasc gânduri pofticioase, care clatină buna rânduială – închipuiţi-vă că toate aceste impresii diverse se vor strânge, dintr-o dată, într-un suflet tânăr sau poate că nu neapărat tânăr: ce va simţi atunci inima, mai ales o inimă care nu L-a uitat încă pe Dumnezeu şi care preţuieste cuvântul adevărului, rostit de gura lui Dumnezeu ? Să nu credeţi că m-am luat cu vorba. Nu. Intenţionat am vrut să clarific cum este firesc să ne întrebăm, mai ales astăzi, asupra căii de mântuire sau a drumului către împărăţia cerească. Sunt convins că, dacă în mijlocul nostru S-ar ivi acum Domnul, atunci toţi căutătorii binelui autentic, văzând cum duhul zilei de azi, învăţăturile şi rânduielile de acum se contrazic una cu alta, toţi aceştia L-ar întreba de Domnul, într-un singur glas: “Doamne, ce să facem ca să moştenim viaţa de veci? Ce să facem ca să ne mântuim ?”. Ei, fraţilor, Domnul ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evrei 13,8). Atunci i-a spus iudeului să caute răspunsul în Lege: ce este scris în Lege, cum citeşti ? Astăzi, fără îndoială că i-ar spune creştinului să deschidă Sfânta Evanghelie, să se îndrepte, în general, spre învăţătura Noului Testament sau spre Biserica lui Dumnezeu şi l-ar întreba: “Ceea ce este cuprins aici, cum inţelegi ?”. Este evident că Domnul, îndreptând atenţia iudeului către Lege, voise să-i sugereze: “Nici nu trebuie să întrebi, calea spre mântuire este înscrisă în Lege; fă aşa şi te vei mântui. Pentru aceasta este dată Legea, ca să te ducă la mântuire”. Tot aşa trebuie să le spunem şi noi creştinilor care se îndoiesc din pricina nelămuririlor care-i împresoară: “Nici nu trebuie să ne întrebaţi! Creştinismul este singura cale de mântuire. Fiţi creştini autentici şi vă veţi mântui”. La ce serveşte Sfânta Biserică, dogmele şi poruncile, la ce servesc Sfintele Taine, posturile, privegherile şi rugăciunile noastre, sfinţirile şi toate celelalte? Toate acestea sau toate cele cuprinse de Sfânta Biserică reprezintă calea sigură de mântuire. Cine va primi din toată inima şi va împlini sârguincios tot ce ne porunceşte sfânta Biserică, acela nu este în afara drumului mântuirii.” Amănunte despre acest drum, în numerele viitoare…