Viaţa în Hristos, cuvinte de folos (XVI)

“A crede că Dumnezeu există este un lucru, a-L cunoaşte pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuăm seria incursiunilor în profunzimea vieţii şi învăţăturii creştine autentice. Pentru cei care se întreabă cum poate fi urmată calea adevărului, experienţa duhovnicească a stâlpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept călăuză, într-o vreme în care credinţa multora s-a răcit sau s-a rătăcit.

E mult mai târziu decât îţi închipui, frate! Grăbeşte-te să săvârşeşti lucrarea Domnului!”. Acesta a fost crezul de viaţă al Părintelui Seraphim Rose, una din figurile cele mai importante ale ortodoxiei contemporane. Născut în 1934, în Statele Unite, într-o familie de americani protestanţi, viitorul Părinte Seraphim a studiat în tinereţe filosofia occidentală şi vechea înţelepciune a Orientului, dedicându-se carierei de orientalist. S-a convertit la ortodoxie în 1962, după ce s-a convins că adevărul este Hristos. Ajuns la cunoştinta Adevărului, părintele Seraphim Rose şi-a pus întreaga viaţă în slujba propovăduirii lui, într-o lume păscută de dezduhovnicire şi haos, pe care a certat-o şi a pilduit-o ca un adevărat prooroc. A plecat la cele veşnice în 1982, lăsând în urmă o serie de scrieri de mare însemnătate si actualitate pentru omul contemporan. Părintele Seraphim a insistat mai ales pe nevoia de atenţie duhovnicească – trezvie – în pregătirea luptelor ce vor veni în vremurile apocaliptice pe care le trăim deja.

Libertatea i-a fost dăruită omului pentru a-l lăsa să aleagă între adevăratul Dumnezeu şi sine, între adevărata cale spre îndumnezeire în care sinele este smerit şi răstignit în viaţa aceasta, pentru a fi înviat şi înălţat întru Dumnezeu şi în veşnicie, şi calea mincinoasă a îndumnezeirii proprii, ce făgăduieşte înălţarea în viaţa aceasta, dar sfârşeşte în prăpastie. Acestea două sunt, în cele din urmă, singurele opţiuni deschise libertăţii omului; şi pe ele au fost întemeiate cele două Împărăţii, Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia Omului, care pot fi deosebite în această viaţă numai cu ochiul credinţei, dar vor fi despărţite în viaţa ce va să fie, ca Rai şi Iad. Este limpede căreia dintre acestea două Împărăţii îi aparţin civilizaţiile moderne… Vechea poruncă biblică a lui „Tu trebuie”, spune Zarathustra al lui Nietzsche a devenit demodată; noua poruncă este „Eu vreau”.

Viaţa centrată în jurul sinelui şi de satisfacere a propriei persoane, trăită de majoritatea “creştinilor” de astăzi, este atât de intruzivă încât îi pecetluieşte pe aceştia în afara oricărei înţelegeri a vieţii duhovniceşti; şi când astfel de oameni încearcă “viaţa duhovnicească”, o fac numai ca pe un alt mod de satisfacere a propriului eu. Fapt ce poate fi văzut destul de limpede în idealurile religioase cu desăvârşire false atât ale mişcării “harismatice” cât şi ale diferitelor forme de “meditaţie creştină”: toate promit (şi oferă extrem de rapid) experienţa mulţumirii şi a păcii. Dar acesta nu este câtuşi de puţin idealul creştin, care, decât orice altceva, poate fi rezumat ca fiind un război şi o luptă înfricoşătoare.

Compromisul creştin în gândire şi în vorbă, precum şi nepăsarea în faptă, au deschis calea către izbânda puterilor absurdului, ale Satanei, ale Antihristului. Veacul actual al absurdităţii este dreapta răsplată a creştinilor ce nu au reuşit să fie creştini. Este inutil, de fapt, mai corect, este absurd a vorbi despre reformarea societăţii, despre schimbarea cursului istoriei, despre ajungerea într-un veac dincolo de absurditate, dacă nu îl avem pe Hristos in inimile noastre; iar dacă îl avem pe Hristos în inimile noastre, nimic altceva nu mai contează.

Creştinii ortodocşi ai acestor vremuri din urmă se află cu adevărat într-un somn duhovnicesc şi au o nevoie disperată să fie treziţi de o trâmbiţă a Duhului asemenea Sfantului Simeon Noul Teolog. Cei ce sunt ortodocşi prin naştere şi din tradiţie nu sunt neapărat şi cei ce vor moşteni veşnica Împărăţie a Cerurilor; trebuie treziţi întru împlinirea ştiutoare a poruncilor lui Hristos şi la primirea ştiutoare a Sfântului Duh al lui Dumnezeu, precum atât de grăitor a învăţat Sfântul Simeon. Pentru Sfântul Simeon, ca şi pentru toţi creştinii ortodocşi, teologia este viaţă; adevăratele “cuvinte ale lui Dumnezeu” care grăiesc inimii creştinului, o ridică din trândăvie şi nepăsare, şi o însufleţesc întru lupta spre Împărăţia veşnică ce poate fi pregustată chiar acum, în trăirea harului pe care Dumnezeu îl pogoară asupra credincioşilor săi prin sfinţitorul Său Duh.

Creştinilor ortodocşi! Ţineţi aproape harul pe care îl aveţi; nu îl lăsaţi niciodată să devină o chestiune de obişnuinţă; nu îl socotiţi niciodată doar după măsurile omeneşti sau nu vă aşteptaţi să fie logic sau pe înţelesul celor ce nu pot pătrunde nimic din ceea ce depăşeşte omenescul…

Vremurile noastre, înainte de toate, cheamă spre nevoinţe smerite şi tăcute, cu dragoste şi simpatie pentru alţi luptători pe calea vieţii duhovniceşti ortodoxe şi cu o hotărâre profundă care nu descurajează din cauza atmosferei nefavorabile. Şi noi, creştinii vremurilor de pe urmă, suntem chemaţi să lucrăm cu stăruinţă asupra noastră, să ascultăm de părinţii duhovniceşti şi de autorităţi, să ducem o viaţă ordonată cu cel puţin un minim de disciplină duhovnicească şi cu lectura regulată a literaturii duhovniceşti ortodoxe de care Sfântul Paisie Aghioritul a fost principalul răspunzător în a o înmâna vremurilor noastre, să ne privim păcatele şi căderile proprii şi să nu îi judecăm pe ceilalţi. Dacă facem aceasta, chiar şi în vremurile noastre groaznice, putem nădăjdui – din mila Domnului – la mântuirea sufletelor noastre.

Viaţa şi învăţătura noastră creştină trebuie să fie în aşa fel încât să ne dea putinţa de a-l şti pe adevăratul Hristos şi de a-l recunoaşte pe Hristosul cel mincinos (Antihristul) când va veni. Nu cunoaşterea teoretică sau “corectitudinea” ne vor da această cunoaştere. Vladimir Soloviev, în parabola sa asupra Antihristului, are o intuiţie valoroasă, scriind că Antihristul va zidi pentru ortodocşi un muzeu al tuturor antichităţilor bizantine posibile, numai să i se supună lui. Astfel că şi prea multă “corectitudine” în Ortodoxie, fără o inimă creştină iubitoare, nu îi va putea rezista Antihristului; cel care îl va recunoaşte şi îi va rezista cu tărie o va face îndeosebi prin inimă şi nu prin minte. Trebuie să ne dezvoltăm lăuntric simţămintele şi instinctele creştine drepte, şi să lăsăm deoparte toată fascinaţia asupra “satisfacţiilor duhovniceşti” (“conforturi spirituale”) ale modului de viaţă ortodox, căci altfel vom fi – precum nota un observator plin de discernământ al convertiţilor din ziua de astăzi – ortodocşi, dar nu şi creştini.

Deşi pare să fie aproape, noi nu cunoaştem vremea sfârşitului. Deşi apropiată, ea se situează încă în viitor, iar acum, în prezent, avem doar aceeaşi luptă de veacuri împotriva puterilor nevăzute, împotriva lumii şi împotriva patimilor noastre, pe al cărei rezultat ni se va hotărâ soarta veşnică. Să luptăm atunci cât timp mai este încă zi, cu timpul şi cu armele pe care Atotmilostivul Dumnezeul nostru ni le-a dat!