Viaţa în Hristos, cuvinte de folos (XVII)

“A crede că Dumnezeu există este un lucru, a-L cunoaşte pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuăm seria incursiunilor în profunzimea vieţii şi învăţăturii creştine autentice. Pentru cei care se întreabă cum poate fi urmată calea adevărului, experienţa duhovnicească a stâlpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept călăuză, într-o vreme în care credinţa multora s-a răcit sau s-a rătăcit.

Unul dintre cei mai înzestraţi ucenici ai Părintelui Seraphim Rose, ieromonahul Damaschin, aduce în faţa noastră, prin mărturia experienţei sale personale, o problemă deosebit de actuală şi pentru tinerii din România: raportul între mistica creştină, aşa cum e ea înţeleasă în Ortodoxie, şi experienţele mistice ale adepţilor religiilor orientale pătrunse masiv în Occident. Părintele Damaschin expune cu multă pătrundere şi competenţă duhovnicească problemele celor ce au ajuns la Ortodoxie trecând prin religiile orientale, făcând totodată distincţiile extrem de necesare între tipurile de experienţe mistice orientale şi cele din creştinismul răsăritean. Mărturia directă a unui părinte duhovnicesc ce a descoperit comorile ortodoxiei la celălalt capăt al lumii se poate dovedi foarte folositoare şi multor tineri români ce încă rătăcesc departe de comoara îngropată chiar în ograda casei lor.

Fructele meditaţiei

Primul pas pe calea spirituală, spunea Părintele Serafim Rose, este contactul cu Realitatea, aflarea unei Realităţi mai adânci decât realitatea de fiecare zi ce se schimbă atât de iute, piere fără să lase nimic în urmă şi nu aduce sufletului o fericire statornică. Al doilea pas este cunoaşterea acelei realităţi – Întuneric, neant fără sfârşit, existenţă în afara spaţiului şi timpului, acolo unde totul este Acu

m iar timpul nu are sens. Acela există dincolo de toate, dedesubtul tuturor lucrurilor, sau poate ar fi mai bine să spunem deasupra tuturor lucrurilor, căci atunci când l-am zărit am văzut şi nenumărate forme şi fiinţe urcând către el ca nişte săgeţi de lumină, întinzându-se, căutându-L pe Acela cu toată fiinţa lor. Însă era clar că acestui întuneric sau neant nu-i păsa! În el sălăşluia totala indiferenţă, totala impersonalitate. Am avut această experienţă pe când practicam meditaţia zen. Până şi astăzi o socotesc a fi fost o experienţă reală, o întrezărire a eternităţii. Problema mea nu era această întrezărire, ci interpretarea pe care i-am dat-o; căci pe atunci credeam că ceea ce văzusem era Dumnezeu. Ce oare altceva putea să fie o astfel de eternitate existând în mod transcendent, dincolo de tot ce fiinţează?

O taină “înfricoşătoare”

La scurt timp după această experienţă m-am dus la o întrunire a creştinilor în campusul Universităţii Santa Cruz, doar ca să văd cum Îl adoră pe Dumnezeu cei mai puţin luminaţi decât mine, din perspectiva privilegiată a înaltei cunoaşteri pe care o primisem. Îmi amintesc cum, în timpul întrunirii, îmi spuneam că acei oameni aveau nevoie de un Dumnezeu personal, întrucât erau încă prinşi în plasa ego-ului; că aveau nevoie să s

e identifice cu un asemenea Dumnezeu, deoarece nu ajunseseră la transcenderea propriei personalităţi, că erau încă antropocentrici, prinşi în propria formă omenească, trupească, şi deci simţeau nevoia să-şi creeze un Dumnezeu antropomorf. Nici o problemă, gândeam eu, dacă ei simt nevoia să născocească un astfel de Dumnezeu. Tot e mai bine decât să nu-L caute deloc. Eu însă socoteam că ştiu taina pe care ei nu erau în stare să o cunoască, o taină ce li s-ar părea înspăimântătoare, căci încă se identificau cu ego-ul, dar care pe mine nu mă neliniştea defel. Taina era aceasta: da, Dumnezeu există, dar nu e de loc aşa cum Îl cred majoritatea oamenilor. El – sau mai degrabă Acela – este Impersonal. Cere-I lui Dumnezeu orice vrei, Lui nu-I pasă. Nu e împotriva ta, dar nici de partea ta. Nu e nimic anume. Nu poţi să spui cu adevărat nimic despre Acela. Pur şi simplu se află acolo şi va fi totdeauna acolo.

LSD şi “Dumnezeu”

Majoritatea oamenilor ce participau la întrunire îmi păreau plicticoşi, totuşi era un tânăr cu care mă gândeam că aş putea intra în legătură. Arăta ca un hippie tipic din Santa Cruz, cu păr lung ce-i cădea peste ochi şi un pulover sud-american, iar când vorbea părea să aibă o adevarata pasiune pentru Adevăr. După întrunire am avut o lungă convorbi

re cu el care mi-a confirmat prima impresie, aceea că nu făcea parte din tipul obişnuit de creştin american modern. Se numea Tim. Era un individ foarte creativ, ce ştia să gândească cu capul, un artist, şi pe deasupra, şi puţin filosof. În perioada următoare am citit cărţi de mistică şi am stat de vorbă cu oameni care, la fel ca mine, avuseseră experienţa Dumnezeului Impersonal. Unii ÎI descriau mai mult ca un Dumnezeu Transpersonal – adică fiecare om posedă acest neant Absolut etern în străfundul fiinţei sale, deci fiecare e Dumnezeu – dar, practic vorbind, aceasta e totuna cu a spune că Dumnezeu e Impersonal. Unii au avut o asemenea experienţă prin zen, yoga, alţii prin droguri psihedelice. Un tânăr ce nu avea nimic de a face cu vreo practică spirituală mi–a povestit cum, în timpul unei transe provocate de LSD, mersese din ce în ce mai departe, tot mai adânc înăuntrul său, până ce a ajuns la un glob minuscul. Intrând în acel glob, s-a trezit învăluit în neantul infinit, infinitate pe care a considerat-o a fi Absolutul. Era “Eternul acum”, despre care vorbeau maeştrii spirituali din Occident cu impersonalul “Acest”, “Id Suprema”, “Marele Sine” Transpersonal al fiecăruia, despre care Alan Watts (orientalist şi scriitor, care a trăit între anii 1915 şi 1973, care a promovat meditaţia zen în Statele Unite şi a scris lucrări de religie comparată şi mistică orientală ), spunea că oamenii occidentali trebuie să ajungă să-l realizeze spre a-şi găsi pacea lăuntrică. Oare această Realitate Ultimă, această Forţă Impersonală a universului era ceva ce omul modern putea ajunge să cunoască doar cu o picătură de LSD, pe când oamenii sfinţi din vechime s-au nevoit întreaga viaţă spre a-L cunoaşte, iar până la urmă au ajuns doar la o variantă degradată, antropomorfă?

“Aruncă-te

în foc”

Dar, aşa cum am învăţat la zen, adevărul unui lucru nu se poate descoperi gândindu-te la el, ci mai degrabă experimentându-l. Deci haide să experimentez roadele proaspetei mele conştientizări a Dumnezeului, ceea ce, aşa cum spun cunoscătorii, îmi va aduce pacea lăuntrică şi desăvârşita acceptare a tuturor lucrurilor. Dar timpul trecea şi explorarea a ceea ce credeam a fi Dumnezeul Impersonal mă lăsa neîmplinit. Dar de ce să-mi mai bat capul cu propria neîmplinire de vreme ce ajunsesem la transcende

rea ego-ului? Totuşi parcă nu era tocmai în regulă ca ego-ul meu ce fusese depăşit (fie măcar şi pentru o clipă), să rămână în iad. Dar al meu rămăsese. Îmi amintesc cum ascultam mereu şi mereu un cântec numit “Aruncă-te în foc”, despre un om care gemea de parcă ar fi fost în iad; mă puteam identifica perfect cu el şi, ascultându-l, mă simţeam ceva mai bine. Aflându-mă într-o asemenea stare nu cred că mi-a trecut vreodată prin minte să-l convertesc pe Tim la credinţa în Dumnezeul Impersonal, dar voiam să aflu ce gândea.