Viorile Securității

Roland Vasilevici, fost colonel de Securitate la Timișoara, cel care se ocupa de Culte și recruta informatori din rândul preoților, și-a găsit “vocația” de scriitor imediat după Revoluție. A fost printre primii oameni “grei” ai fostului aparat de represiune al lui Ceaușescu care a început să vorbească. Și a spus destule despre tovarășii săi securiști și metodele lor de operare. A vorbit și despre Revoluție, despre acțiunile trupelor speciale USLA.

De pildă, în martie 1995, la un post de televiziune din Timișoara, TVT 89, a prezentat detaliat aparatul represiv numit Securitate. Fostul lui șef, Radu Tinu, fost comandant al Securității Timiș, a intrat peste el în studioul TV și a încercat să-l reducă la tăcere, începând să-l ridiculizeze. Pe aceste teme, Vasilevici a scris și o serie de articole în revista “Timișoara”, ajungând chiar la concluzia că SRI folosește (la mijlocul anilor 90) metode securistice. Cărțile sale sunt un fel de romane pseudo-polițiste, înțesate de informații despre Securitate. “Piramida umbrelor”, scoasă la editura de Vest în 1991, este poate cea mai cunoscută dintre ele. În capitolul II al volumului, la pagina 39, autorul dedică o pagină viorilor “rare” de la Reghin care, spune el, intrau într-o rețea de valorificare a unicatelor, ce își avea punctele terminus și sediile de bază prin Italia și Franța.

Citatul incriminator

aaPrintr-o rețea de valorificare a unicatelor, ce își avea punctele terminus și sediile de bază prin Italia și Franța s-a facilitat ,,scoaterea,, din țară pe căi, chipurile ”clandestine”, canale aflate sub controlul strict al Securității, a unor viori rare care s-au vândut la niște prețuri fabuloase, la diverse licitații mai puțin zgomotoase sau pe sub ,,mână,, motivându-se că se solicită o discreție totală, fiindcă ,,bijuteriile din lemn,, sunt sustrase din patrimonial național al României. Se susținea că instrumentele în cauză sunt foarte vechi și au aparținut unor familii celebre – boieri, burghezi din spațiul carpatin. De ,,volatilizarea,, instrumentelor muzicale se ocupau câțiva ofițerași de Securitate, din cei ,,acoperiți”, deci necunoscuți de vulg, sectorul de ,,Protejare a patrimoniului național al României,,. Viorile posedau în interiorul lor o inscripție cu următorul text tipărit pe o hârtie veche, îngălbenită de timp, găsită într-un depozit uitat de lume:,, Petrus Guarnerius Cremonensis, fecit Mantua sub.tit: Sanctae Teresiae, 1695.”

,Deci s-a menținut o oarecare ,,decență,, nefolosind numele lui Giuseppe Antonio Guarnerius, care a fost cel mai ilustru reprezentant al familiei, supranumit și ,,del Gesu,, și care a trăit în perioada 1687-1742. Românii s-au mulțumit cu unul din frații lui, mai puțin celebru, pentru a induce în eroare colecționarii și amatorii de ,,bijuterii din lemn,,. Instrumentele respective erau confecționate în orașul Reghin, nu departe de Târgu-Mureș, dintr-un lemn de rezonanță, recoltat în Bucovina. Afacerea era așa de prosperă încât și sărmanul Petrus Guarnerius i-ar fi invidiat pe ofițeri și ar fi intrat în conbinție.AA (Piramida umbrelor, Ed. Vest, Timișoara, 1991)

Directorul de la “Hora” n-are timp pentru presă

Pentru a afla cât de adevărată este această poveste am descins în Reghin, la poarta firmei de instrumente muzicale “Hora”, urmașa fabricii de care Vasilevici vorbește în cartea sa. L-am căutat, evident, pe directorul dintotdeauna al acestei companii, Nicolae Bâzgan. Secretara ne-a comunicat că se află într-o ședință. Am lăsat un număr de telefon la secretariat și rugămintea să ne comunice când va ieși din ședință directorul Bâzgan. Au trecut două, trei, patru ore și nu am primit nici o veste din parte conducerii “Hora”. Telefonul mobil al lui Bâzgan a sunat în gol. După multe încercări, ne-a răspuns scurt, că este într-o ședință și să revenim peste 30 de minute. Am făcut întocmai, dar numai la al patrulea apel a catadicsit să ne explice, foarte plictisit, că e ocupat și că nu are timp de noi nici măcar cinci minute, pentru a infirma sau a confirma ce a scris securistul Roland Vasilevici. A închis telefonul. Dacă atitudinea directorului Bâzgan a fost de-a dreptul ciudată, deputatul PSD Vasile Gliga, fost angajat la Hora și în prezent concurent al lui Bâzgan pe piața viorilor, a fost mult mai deschis la dialog. Deputatul a rămas surprins de afirmațiile făcute de securistul Vasilevici: “Nu am auzit de asemenea practici la Reghin, dar în aceea perioadă eram un simplu muncitor necalificat la fabrica de instrumente. Nu am auzit până acum ca pe viorile de la Reghin să se lipească etichete aaGuarneriusAA,, și nu cred că putea fi posibil așa ceva…poate mai repede puteau face acest lucru unii proprietari de viori care aveau colecții. Unicatele care se făceau la Reghin erau noi și nu cred că puteau intra în asemenea rețea de manipulare în străinătate.”, ne-a declarat Gliga. Compania sa vinde totuși, astăzi, pe piața americană viori model “Guarneri”, la prețuri între 1500 și 2000 de dolari, potrivit site-ului www.gligaviolins.com.

A consemnat Robert MATEI

Cinci dintre membrii familiei Guarneri (numele autentic fiind așadar sensibil diferit de cel împământenit la noi – Guarnieri) au devenit faimoși, după jumătatea veacului al 17-lea și până la mijlocul secolului 18, ca fabricanți de viori, la Cremona, timp de trei generații. Întemeietorul tradiției a fost Andrea Guarneri (1626–1698), ucenic al lui Nicolo Amati, cel care îl va iniția în alchimia fabricării acestor instrumente magice și pe faimosul Antonio Stradivari. Andrea a avut doi fii, Pietro și Giuseppe, ambii continuând activitatea tatălui lor, însă cel ce va aduce cu adevărat strălucire numelui familiei va fi unul dintre fiii lui Giuseppe, Bartolomeo Giuseppe, rămas în istorie sub numele de Joseph Guarnerius del Gesu.

În ultimii ani ai unei vieți nu tocmai lungi (1698–1744), instrumentele sale le depășeau ca valoare și căutare pe cele ale rivalului Stradivari deși, după câteva decenii, numele Guarneri ar fi putut fi șters de valurile vremii dacă marele Niccolo Paganini nu ar fi durat o parte a legendei vieții sale alături de unul dintre instrumentele meșterului cremonez.

Cele mai cunoscute dintre creațiile Guarneri apar între anii 1731 și 1744, când inscripția I.H.S. (inițialele numelui Mântuitorului, de unde și supranumele „del Gesu”), însoțită de o cruce romană, devine marca cea mai căutată de cunoscători. Seria celebrelor instrumente începe, se pare, chiar cu cel numit ulterior „Cathedral” datorită calităților excepționale ale sonorității sale. Acesta a fost cumpărat la un moment dat de celebrul George Enescu. Cu toate acestea, de la fabricarea instrumentului în 1731 și până la achiziționarea sa – din fonduri proprii – de către George Enescu, în deceniul al doilea al veacului trecut, nu se știe aproape nimic. Marele compozitor și violonist român a preferat timbrul cald, profund și generos al acestui instrument Guarneri celui al unui Stradivarius, pe care Spiru Haret îl cumpărase, în anul 1898, special pentru el. După moartea artistului, soția sa, Maria Cantacuzino, a donat statului român toate cele cinci instrumente pe care maestrul le deținea, vioara Guarnerius ajungând astfel în patrimoniul Muzeului Enescu și fiind încadrată la categoria „tezaur”. Un tezaur cu adevărat inestimabil, valoare ce nu are însă nimic în comun cu prețul său, de altfel uriaș (peste 2 milioane de euro).