”žNu e nimic ilegitim să spui că România se poate uni cu Republica Moldova!”

Mureșeanul Dan Dungaciu, fost secretar de stat în cadrul Ministerului de Externe, este poate cel mai bun comentator român al spațiului ex-sovietic. Conferențiar la Facultatea de Sociologie si Asistență Socială a Universității București și cercetător principal al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române, Dungaciu a studiat sau a lucrat în calitate de cercetator asociat și în diverse instituții occidentale, precum Fernand Braudel Institute (SUA), Max Weber Centre for Advanced Cultural and Social Study (Germania), Law, Economics and Political Sciences’ School of Athens (Grecia), Central European University (Ungaria), Departament of Social Studies, Polytechnic University (Marea Britanie), Institut für die Wissenschaften vom Menschen (Austria), Max Planck Institute for Social Anthropology (Germania). Prezent la Târgu Mureș la o lansare de carte, Dan Dungaciu a acceptat cu amabilitate dialogul cu Ziarul de Mureș.

Reporter : De unde preocuparea asiduă pentru R. Moldova?

Dan Dungaciu : Deopotrivă personală și profesională. Interesul a venit după o serie de întâlniri cu basarabeni la București, în anii 90, au urmat o serie de vizite la Chișinău, astfel că interesul a rămas treaz. La facultate predau, la studiile de master și doctorat, cursuri dedicate R. Moldova, am fost implicat în proiecte internaționale dedicate regiunii, am scris două cărți pe acest subiect și o mulțime de articole sau comentarii în presa din România, R. Moldova, Rusia, Ucraina, Franța, Lituania, Germania etc.

Rep. : În ce etapă a parcursului european se află R. Moldova?

D.D. : Deocamdată, viitorul european al Republicii Moldova este vag. Negociează. Și de aici încolo există enorm de multe lucruri de făcut. Un singur exemplu: Acordul de Asociere a României la UE a fost semnat la 1 februarie 1993 și a intrat în vigoare la 1 februarie 1995 (la 22 iunie România a depus cererea oficială de aderare la UE). Ce înseamnă asta? Înseamnă că Moldova, în eventualitatea semnării unui Acord în 2010, va mai trebui să aștepte cel puțin 12 ani pentru aderarea la UE. Și asta în condițiile „normaleâ€, când Europa era pregătiă și dispusă la integrare europeană. Acum, nu mai este. Astfel că, dincolo de orice gripaje de moment (neplăcute, e adevărat), noile echipe de la Chișinău și București vor trebui să genereze o viziune nouă, care să scoată Republica Moldova din seria insuficientă a „Parteneriatului Estic“, dar nu negându-l, ci completându-l. Soluția ce ar individualiza Republica Moldova ar putea suna așa: „Parteneriat Estic†plus „parteneriat special cu Româniaâ€. Doar așa poate spera Chișinăul că va reuși să compenseze „oboseala extinderii†care s-a instalat insidios la Bruxelles și să încerce să nu mai țină încă o generație în afara spațiului european.

Rep. : Se integrează Moldova în UE sau în România? În ce orizont de timp?

D.D. : Istoria recentă a Europei arată că „extinderea†și „reunificarea†nu sunt obligatoriu termeni disjuncți. Prima extindere a UE și a NATO s-a făcut la 3 octombrie 1990 prin primirea germanilor de est în RFG. Germania s-a reunit prin absorbție, și asta a însemnat că UE și NATO s-au extins prima dată după căderea URSS. Asta a fost unificarea germană. O unificare prin extinderea euro-atlantică; sau o extindere prin unificare. Așa că „reunificarea†este una dintre rețetele extinderii europene! În concluzie, nu e nimic ilegitim – poate fi, eventual, nerealist – să spui că România se poate uni cu Republica Moldova. Acordurile de la Helsinki din 1975 nu interzic asta. Ideea e să vrea ambele părți. Din această perspectivă, teoretică, virtuală, unificarea cu România este o cale de integrare în UE. Republica Moldova mai are o cale de integrare, adică parcursul normal pe care toate statele răsăritene l-au făcut, dar și aici e o excepție, pentru că toți răsăritenii care au intrat în UE au trecut inițial prin filtrul NATO – ceea ce Constituția Republicii Moldova nu ar admite. Dincolo însă de orice considerații teoretice, mie mi se pare că, așa cum stau lucurile în UE astăzi, prima cale riscă să fie mai realistă decât cea de-a doua!

Rep. : În ce orizont de timp vom putea vedea schimbări semnificative?
D.D.: Evenimentele din 7 aprilie au arătat deja o generație care nu mai are răbdare. E furioasă și revendicativă, nu se încurcă în proceduri, iar pentru ea, orizontul de 20 de ani pentru eventuala integrare „normală†în UE este insuportabil. În plus, această generație, dacă nu are puseurile emoționale și pro-românești ale generației frontiste, nu are în niciun caz ostilitate față de București. „Regimul Voronin†nu a avut timp să producă generații anti-românești, doar a resuscitat sentimentul acolo unde exista. În al doilea rând, creșterea nivelului de aspirații la toate nivelele societății, chiar dacă în ritmuri diferite. Republica Moldova, deja cel mai sărac stat european, va ieși, inevitabil, mai târziu din criză decât țările din UE. Nevoia de prosperitate și eventualul efect de vitrină pe care, în câțiva ani, România îl va furniza, va fi dificil de ignorat peste Prut. Prosperitatea este o forță motrică dominantă în ziua de azi. Iar dacă drumul spre prosperitate ajunge să treacă (numai) prin România, cine se va opune cu adevărat? Cine se va împotrivi unui pașaport european, unei piețe de desfacere incomparabil mai extinse, unei diplome recunoscute în UE sau șansei de a munci legal oriunde? Aceasta este valabil inclusiv pentru minoritari („efectul balticâ€). În al treilea rând, contextul geopolitic. În condițiile schimbării priorităților americane și, pe cale de consecință, a unei Rusii tot mai pragmatice în regiune, opțiunea (pro)românească a Moldovei nu va mai fi întâmpinată cu atâta îngrijorare. Nu în ultimul rând, problema disonanței cognitive. Indiferent cât se pedalează pe asta, acceptarea plenară a identității românești nu este atât de dificilă, iar trecerea de la „moldovean†la „românâ€, mai ales la tânăra generație, este un pas care se face fără sacrificii identitare semnificative. În concluzie, într-un orizont de 5-10 ani de zile, este plauzibil să asistăm la apariția unui asemenea fenomen și acolo trebuie căutate, eventual, resorturile unui asemenea curent. Dar așa cum omologul „unionismului inimii†din anii ’90 era „moldovenismul sovietic†anti-românesc, omologul „unionismului minții†va fi o formă de moldovenism „softâ€, incoerent, dar rezonabil, care detesta în regimul Voronin tonul, nu neapărat conținutul. Cred că la aceste lucruri trebuie să ne așteptăm…

Rep. : Ce înseamnă azi, pe scena lumii, Federația Rusă?
D.D. : Relația dintre SUA și Rusia, de pildă, în ciuda exultațiilor presei moscovite pro-Kremlin, nu are în niciun caz aceeași greutate văzută de la Washington sau Moscova. SUA rămâne astăzi, în realitate, singura putere globală. Din această perspectivă, Washingtonul privește Rusia ca pe un partener secund, concurent pe anumite dosare, poate, dar în niciun caz unul capabil că schimbe ierarhiile globale. Mai mult, comerțul Americii cu Rusia reprezintă 1% din total, cam tot atât cât înseamnă relația comercială a SUA cu… Thailanda. Spre deosebire de perspectiva Washingtonului, la Moscova relația cu America e decisivă și, practic, orice viziune de politică externă se construiește prin raportare la ea. Mai pe șleau spus, dacă, de pildă, Moscova ajunge la dosarul iranian pentru că se raportează înainte de toate la Washington, America ajunge la Federația Rusă prin intermediul dosarului iranian. Totuși, ceea ce e important astăzi este negocierea dintre cei doi actori, Moscova și Washington, pentru că relația este mai apropiată decât pe vremea președintelui Bush. Semnificativ pentru asta este însă și atitudinea Rusiei față de scutul antirachetă. Invitația Washingtonului și acceptul Bucureștiului nu au fost, în realitate, o surpriză pentru nimeni. Ideea relocării din Polonia și Cehia a „scutului Bush†era cunoscută (la fel de cunoscută era și opoziția Moscovei la un scut ce putea periclita echilibrul global prin capacitatea de a bloca rachetele intercontinentale). Negocierile ruso-americane au existat fără îndoială, cuprinzând o paletă mai amplă de dosare (Iran, STAR2, Afganistan, extinderea NATO, energie etc.). Mai mult, în discursul său de la Paris din 29 ianuarie, Hillary Clinton spunea explicit: „Sistemul antirachetă va face din continentul european un loc mai sigur. Această siguranță se poate extinde și la Rusia, dacă decide să coopereze cu noi. Este o oportunitate de cooperare… pentru securitatea noastră reciprocăâ€. Ministerul Afacerilor Externe Rus a dat un comunicat relativ echilibrat, ministrul Lavrov a cerut la câteva zile detalii SUA, iar vocile din zona militară mai contondente (șeful Statului Major) au fost corectate de Casa Albă în urma convorbirilor telefonice între Clinton și Lavrov și președinții american și rus. În timpul ultimei discuții, Rusia nu și-a exprimat în niciun fel preocuparea în legătură cu desfășurarea scutului în România. Nici la Conferința pentru Securitate de la Munchen partea rusă – nici cea iraniană! – nu a ridicat obiecții limpezi și de la nivel înalt, în ciuda faptului că nu odată presa rusă încerca să sugereze asta. În concluzie, deocamdată cel puțin, ideea că scutul readuce tensiunea de tip Război Rece în regiune nu are justificare.

Rep. : Cum apreciați relația diplomatică dintre Rusia și România?
D.D. : La noi chestiunea e abordată patetic, mai degrabă: ideea aceasta că România a pierdut după 1990 piața Rusiei – și, sigur, lucrul acesta a avut efecte economice grave – și ce rău a făcut România că a pierdut piața Rusiei etc. etc. În realitate, România n-a pierdut pentru că a vrut ea. Când s-a calificat pentru spațiul occidental – și asta nu s-a petrecut imediat după momentul 1989! – a fost sancționată de Moscova din toate punctele de vedere.
Rusia a blocat relația bilaterală, inclusiv piețele, iar situația de astăzi este o consecință a acestei decizii. De exemplu, astăzi mobila din zona Satu Mare sau Oradea se duce în Ungaria de unde se exportă la ruși, pentru că taxele sunt mai mici pentru unguri decât pentru români. Mai mult, e chiar mai ieftin să aduci mobilă din Spania decât din România și să o vinzi pe piața rusă pentru că taxarea se face la cantitate, când e vorba de noi, și pe declarații, când e vorba de spanioli. Acestea sunt prețuri politice, ca la gaze. De asta am pierdut noi piețele rusești, în principal. România stă sub semnul unei sancțiuni politice și cred că, indiferent ce-ar fi făcut ea, n-ar fi contat – cu excepția refuzului spațiului euro-atlantic!
Se poate vedea asta și în nesfârșita și, deseori, ridicola poveste a prețului gazelor. Rusia nu crede-n lacrimi. Indiferent cine a fost și este președintele României, prețul gazului este decis de Moscova, nu de altcineva. Fie că a fost Iliescu – că de atunci avem preț mare la gaze – fie că e Băsescu, rușii nu fac din asta o chestiune personală. În momentul în care decizia politică este înghețată, așa este și decizia economică. E ceva specific acelui spațiu. Când mergi în Est, dacă vrei să faci afaceri la scară mare, trebuie să ai un OK politic. În această situație se află și România acum, după mine.
Revenind la relația cu Rusia, dacă rămânem la nivelul „trebuie să recâștigăm piețeleâ€, „trebuie să exportămâ€, „trebuie să ne înțelegem cu Rusia†– nu vom face nimic. Cum nici nu am făcut până acum! Dar trebuie să știi ce vrei și cât poți ceda. Rușii vor să facă afaceri acum în România, mai ales că economia rusă se contractă și ea vertiginos, există un bun potențial de comerț pentru ei – de la textile până la cărbune, pietre prețioase sau industrie metalurgică – doar că relația politică nu este încă dezghețată.
Există însă un potențial enorm de negociere cu Federația Rusă, pentru că România, dincolo de aspectele economice, își poate fructifica întreg potențialul geopolitic regional care, deocamdată, este virtual în acest spațiu. Nu poți fi actor regional semnificativ în regiune fără un canal de comunicare cu Moscova!

Rep. : Cum apreciați relația cu Ucraina?
D.D. : Toate argumentele pledau pentru un parteneriat strategic Bucuresti – Kiev. Dar el nu a fost posibil acum câțiva ani, pe vremea guvernării oranj de la Kiev. Este o ratare semnificativă a ambelor părți, o dovadă în plus că naționalismul debordant al unor lideri de la Kiev, fie el și portocaliu, pe care nu îi poți acuza de intenții rele față de țara lor, nu a fost de multe ori un sfetnic bun și nu a dus în nici un caz la rezultatele scontate. Dimpotrivă! Ucraina este acum într-o criză care o scoate din cărțile euro-atlantice o bună perioadă de timp… Indiferent însă cine va fi președinte la Kiev, trei lucruri devin evidente în regiune. Primul, că cele trei state România – Ucraina – R. Moldova nu pot acționa „la pachetâ€, așa cum se declara și insista odată. Ceea ce putem spera ține de existența unor relații bilaterale eficace. Atât. În al doilea rând, geloziile nu își au locul. Ucraina trebuie să înțeleagă că nu va fi niciodată pentru Republica Moldova ceea ce este România și niciodată nu va fi privită așa.
De aceea relația București-Chișinău trebuie lăsată să-și continue cursul special, iar Chișinăul și Kievul pot să construiască parteneriatul pe care l-au declarat la unison. În al treilea rând, în ceea ce privește relația București-Kiev, indiferent cine este președintele Ucrainei, va trebui să priceapă că lucrul cel mai înțelept pe care cele două state îl pot face împreună este un parteneriat strategic. Ar fi al cincilea pe care Bucureștiul l-ar semna, după cel cu SUA, Franța, Polonia și Azerbaidjan. Nu va fi, desigur, o căsătorie din dragoste, ci una din interes. Dar, nu o dată, acestea din urmă se dovedesc mai trainice.

Rep. : Credeți că este benefică expansiunea anunțată de Gazprom în România?
D.D. : Să vedem despre ce va fi vorba concret, deocamdată nu este limpede….

Rep. : Ce proiect energetic vi se pare mai oportun pentru România? Nabucco ori South Stream?
D.D. : Cel mai oportun este de departe Nabucco… dar nu știu cât este însă de fezabil în actualele condiții. Cât despre South Stream – care nu are nici el multe șanse de izbândă – nu a existat nicio invitație oficială adresată României. Trebuie să reluăm un lucru: toate aceste proiecte energetice nu sunt strict economice, sunt politice și geopolitice. Așa că opțiunea României pentru unul sau altul trebuie calculată și din această perspectivă.