Adevărul trist al libertății de exprimare

Când am început realizarea acestui material am crezut că va fi foarte ușor și că nu-mi va ajunge un ziar întreg pentru a reda opiniile colegilor despre libertatea presei, libertatea de expresie. Când am auzit întrebări de genul “să spun ce gândesc sau ce trebuie?” am realizat că ideea este pe jumătate compromisă.

Am obținut, totuși, câteva păreri din care cititorii vor realiza care jurnaliști au spus ce trebuie și care ce gândesc. Ziua Libertății Presei există pentru a recunoaște astfel sacrificiile făcute pentru libertatea presei și pentru a demonstra guvernelor că libertatea de exprimare este un drept de necontestat. Mesajul zilei de 3 Mai este acela că jurnaliștilor din întreaga lume trebuie să le fie garantat dreptul de a informa opinia publică în mod deschis și fără teamă.

Anul cel mai negru

2004 a fost cel mai dificil an din ultimul deceniu pentru libertatea presei în lume. Nu mai puțin de 129 de ziariști și-au pierdut viața în timpul exercitării meseriei, fiind victima unor asasinate sau accidente inexplicabile. Potrivit organizației The International News Safety Institute, “cifra jurnaliștilor morți pe glob și a celor care lucrau pentru ei este înfiorătoare. Irakul a fost cel mai periculos loc din lume pentru jurnaliști si echipele lor”. 42 de jurnaliști, dintre care șase irakieni, au murit în această țară. De altfel, peste 150 de străini au fost capturați în Irak în cursul anului trecut. Cei mai mulți dintre aceștia au fost eliberați după negocieri sau după plata unei răscumpărări, dar aproximativ o treime dintre cei răpiți au fost uciși.

Cora Muntean

Libertatea presei vs. libertatea cuvântului

Cred că trebuie să facem o distincție între libertatea presei și libertatea cuvântului. Libertatea cuvântului este cea mai importantă și cred că în România suntem pe drumul cel bun în acest sens. Desigur, suntem departe de SUA sau Anglia, dar nu trebuie uitat de unde am plecat. România a ieșit din peste 50 de ani de dictatură care au marcat adânc psihologia colectivă. Din fericire, tinerele generații, cei care la Revoluție erau la școala generală sau la grădiniță nu mai au deloc amintirea acelor vremuri și nu înțeleg de multe ori comportamentul părinților. Ei sunt liberi în cel mai deplin sens al cuvântului. Au păreri și curajul să și le exprime. În ceea ce privește libertatea presei… Lucrurile sunt mai nuanțate. În orice societate, de la cea mai democratică – dacă îmi este permis acest barbarism lingvistic – la cea mai totalitară – idem – există o tendință mai mult sau mai puțin reprimată de a controla presa. Dar nici măcar o dictatură precum cea a lui Nicolae Ceaușescu nu reușea controlul absolut. Să ne aducem aminte că și în acele vremuri mai scăpau la TV sau în presa scrisă mici “șopârle”. De asemenea, nici PSD nu a reușit să supreviețuiască la putere, în ciuda unui control strâns al mass-media. Iar interesele politice se împletesc strâns cu cele economice, dovadă recentul scandal din jurul unuia dintre cele mai importante cotidiane de la noi, care a scos la iveală un păienjeniș de relații și interese economice mai degrabă dubioase. Fiindcă libertatea presei depinde și de “libertatea” patronilor de presă, de interesele economice ale acestora, dar și, desigur, de inteligența și coloana vertebrală a ziaristului însuși, fără de care cele de mai sus sunt doar filosofie.

Cristian Banu

Din păcate, după 15 ani de la Revoluție, în România jurnaliștii sunt supuși, în continuare, presiunilor. Mă refer în primul rînd la presiunile de ordin legislativ și mai concret la procesele prin care sunt târâți jurnaliștii. Până în prezent am fost dat în judecată de cinci ori. Am câștigat două procese, iar trei sunt pe rolul instanțelor. Nu am nici o temere că le voi pierde, însă acum stau și mă gândesc de multe ori dacă să mai scriu sau nu anumite materiale. Nu este normal să ajung să mă autocenzurez din această cauză. Asta pentru că la noi ești târât prin tribunale chiar și atunci când probele tale sunt indubitabile și când în rândurile pe care le-ai scris nu există insulte sau calomnii. Nu mai vorbesc despre presiunile economice, mai ales din partea organizațiilor politice la putere, indiferent de culoarea lor, care se pun mai ales asupra publicațiilor locale. Afirm asta pentru că am lucrat timp de patru ani la trei publicații locale și am trăit astfel de experiențe. Sper că integrarea europeană va rezolva oarecum această problemă.

Dragoș Bardoși, Evenimentul Zilei

În ce mă privește, problema, sau mai degrabă frustrarea legată de libertatea de exprimare am simțit-o de la intrarea în presă, adică de mai bine de nouă ani. Sunt bine cunoscute condiționările de care este legat omul din media, mai ales în presa locală: afacerile patronului, publicitatea instituțională sau cea a firmelor, intruziunea partidelor în politică editorială etc. Ei bine, de când am devenit corespondent la un ziar central, o mare parte din aceste limitări au dispărut. Este vorba de faptul că nu mai am “stăpâni” în fața cărora să răspund direct, iar gradul de libertate a situării mele în raport cu societatea civilă, cu instituțiile descentralizate și cu mediul de afaceri local a crescut aproape exponențial. Firește, responsabilitatea materialelor pe care le trimit a crescut și ea, fiindcă s-a activat, concomitent, și așa-numita “teoremă a parașutistului”: dacă a greșit, a doua oară nu mai are cine să cadă. În context, menționez și o semnificativă creștere a respectului noului meu angajator, din punctul de vedere al raporturilor contractuale, comparativ cu ceea ce se întâmplă în multe din organele de presă locale, unde ziaristul este umilit financiar, expus social, neprotejat sindical. Firește, libertatea de exprimare e imposibil să fie totală, fiindcă și organul de presă central are, la rândul sau, limitările sale inerente. Însă te simți mult mai profesionist (și ai interesul, totodată, să devii și să te menții la un atare standard) în condițiile în care un minim de confort social îți este asigurat. Din punctul meu de vedere, ziaristul, indiferent unde lucrează, este până la urmă un “lup singuratic”, cu avantajele și disconforturile ce decurg din aceasta postură. Important e să nu se prostitueze, adică să se vândă sub un anumit standard. Pe de altă parte, nu e un privilegiu să fii om de presă – azi ești și mâine nu mai ești. Libertatea de exprimare e strâns legată de libertatea noastră ca inși individuali – cine e dispus să facă anumite compromisuri le va face, amplificat, dacă ajunge în mass media.

Valeriu Russu,

corespondent la Adevărul

Este foarte important ca jurnaliștii să creadă în acest concept de libertate a presei, pentru că dacă noi nu o facem, atunci nu trebuie să ne mire că cititorii consideră libertatea presei un subiect expirat și de fațadă.

Corina Albotă

Trăim într-o lume în care libera noastră exprimare ar trebui să fie tot mai des întâlnită. Cu toate acestea din puctul meu de vedere acest lucru nu se întâmpla. Vorbim aici chiar și de presă, când, dintr-un motiv sau altul nu e voie să publici ceva sau altceva. Indiferent că vorbim de influența unor oameni politici sau din alt domeniu. Omul s-a născut liber? Da. Ce înseamnă asta? Are dreptul să facă orice după libera alegere. Acest lucru include și exprimarea, fie ea verbală sau nonverbală. Avem dreptul să exprimăm ce gândim, pentru că până la urmă este doar o părere care poate fi sau nu adevărată, poate fi sau nu acceptată. Omul nu trebuie privat de nici o libertate. Nimeni nu va fi vreodată liber să facă o crimă. În momentul în care ți se suprimă libertatea de exprimare ești practic izlolat. Ești închis într-o celulă imaginară din care e greu să ieși.

Alina Bodan

Deocamdată, în România putem spune că există o libertate de exprimare. A jurnaliștilor. O libertate care este mai mult un privilegiu decât un drept. Spun asta pentru că atunci când românului de rând i se dă posibilitate să-și exprime un punct de vedere în fața altor semeni, din cauza fobiilor cultivate în regimul comunist, de cele mai multe ori va spune “nu comentez”. Probabil că atunci când libertatea de exprimare va deveni un drept folosit la scară largă de întreaga societate, născându-se astfel o adevărată opinie publică, lucrurile vor merge mai bine.

Cătălin Hegheș

Libertatea de exprimare? Hm, grea întrebare, dacă e să ne gândim că mai mult sau mai puțin cu toții lucrăm într-o presă care se vrea liberă, dar de multe ori e aservită. Pentru mine personal libertatea de exprimare înseamnă să îți manifești dreptul de a spune lucrurilor pe nume. Adică fără să fie cosmetizate, fiindcă cel prins cu “cioara vopsită” e prieten cu șefu’, are relații de afaceri cu publicația la care lucrează sau, mai rău, amenință că își va face un contract de publicitate cu radioul unde sunt angajat iar materialul meu va ajunge la coșul de gunoi. Libertatea de exprimare înseamnă pentru mine să spui ADEVÄ‚RUL, fără să ai deasupra capului sabia lui Damocles!

Paula Rusu, PRO Tv

Într-o lume în care barierele impuse de totalitarism s-au evaporat demult, s-ar părea că problema libertății de exprimare nu mai este de actualitate. Vremurile în care cenzorii ideologici tăiau și spânzurau au apus, lăsând loc unei efervescențe pe care doar frânele diverselor interesele economice o mai “temperează”. Marele paradox este că acum, când se poate spune orice, marele perdant este chiar adevărul, capacitatea de a sesiza miezul lucrurilor. Îmbătată de sclipirile spectacolului pe care îl oferă, presa a ajuns în poziția de “pontifex maximus” al timpurilor moderne, furnizor de pâine și circ maselor subtil manipulate. În mult prea mare măsură, în numele libertății de exprimare, presa s-a făcut portavocea relativismului moral, nevrând să treacă dincolo de nivelul epidermic al realității. Arogantă, rapace și plină de sine, presa a trădat principala ei menire: acea de formator al conștiinței publice, deget arătător înspre sensurile spirituale care dezvăluie integritatea persoanei umane.

Ioan Butiurcă

Libertatea de exprimare este îngrădită de patronii publicației respective, de interesele politice și/sau economice ale acestuia, chiar dacă susțin că nu se amestecă în politica editorială. Totuși, aceștia sunt aceia care au ultimul cuvânt și votul suprem, fără de care un material, fie el și banal, nu poate trece.

Maria Lascu, București

Cred că libertatea în exprimare e teorie pură. Într-o instituție mass-media, spre exemplu, ultimul cuvânt este acela al proprietarului, care dă OK-ul în funcție de interesele personale. În ceea ce privește libertatea de exprimare – în genere – cred că e o teorie pură și doar atât. Trăim într-o societate care presupune relații complexe și compromisuri multiple, în funcție de interesul propriu, iar libera exprimare se supune aceleiași reguli. Gândim și spunem, mai ales, ceea ce putem în funcție de particularitățile situației în care ne aflăm la un moment dat. Nu cred că vreunul dintre noi își poate permite să spună exact ceea ce gândește, în clipa în care gândește, fără să țină cont de ceea ce e în jurul său. Cu toții jucăm un rol impus de mediul în care am ales să ne mișcăm. Ne supunem unor canoane. Dincolo de asta, fiecare dintre noi poate fi liber doar în sinea sa. Acolo nu există compromisuri.

Dana Lascu

Câte nu se pot spune despre libertatea aceasta, de expresie. Dar câte nu pot fi date uitării! Trăiesc, de o lună, într-o luptă puternică: între libertatea de expresie, cea editorială și solidaritatea cu situația în care se află niște colegi ai noștri. Lupta dintre a spune, nestingherit, lucrurilor pe nume, bine documentat și fără opreliști politice, economice sau de ce natură ar mai putea fi și autocenzură și bun simț. Lupta dintre intoxicare și discreție. Lupta dintre profesionismul BBC, care pare, oarecum, retardat în viteza cu care difuzează știrile, dar măcar acestea sunt foarte bine puse la punct, verificate și analizate și diletantismul celor care „sunt primii”. Lupta dintre a fi primul, pe moment și primul, când se trage linie. Și mi-e teamă că e o luptă nedreaptă, în care câștigă spectacolul. Căci încălcarea libertății de expresie poate invocată atât de ușor, când nu pricepem cum stau lucrurile.

Monica Micu, 28 de ani, jurnalist Prima TV

Personal consider că libertatea de expresie prin cuvântul scris, reprezintă un element de bază al libertății individuale. Libertatea de expresie este un drept, dar și o datorie, iar exercitarea deplină a libertății de expresie presupune în primul rând responsabilitate. Cel care-și exercită acest drept în mod responsabil va trebui să nu confunde niciodată meseria de jurnalist cu cea de agent publicitar sau propagandist, pentru că așa cum spunea un sociolog francez, “…libertatea prin presă transformă mulțimea în public și opiniile individuale în opinie publică”.

Nicolae Balint