Spovedania unui preot de penitenciar

Viața în Penitenciar este una specială, indiferent dacă ești deținut sau paznic. Aici este o lume aparte, pentru că e alcătuită din oameni cu destine sinuoase. Sigur, este importantă reabiliarea lor socială, dar esențială este „restaurarea” lor sufltească. Despre această misiune extrem de grea ne-a vorbit prăintele Sergiu Orăsan, preot ortodox, într-o mărturisire ce poate fi numită spovedanie.

În primul rând pastorația de penitenciar nu constă într-un set de norme și reguli. Paradoxal, într-o instituție ca aceasta în care totul este normat, de la hrană, timp de plimbare și până la metri cubi de aer respirabil, pastorația duhovnicească este „Duhul lui Dumnezeu care se plimbă pe deasupra apelor” tulburi ale sufletelor năpăstuiților și nu poate fi încorsetat între reguli și cadre specifice.

Am încercat timp de 6 ani fel de fel de metode de „asistență religioasă” – căci așa se numește pastorația de penitenciar în „Protocolul încheiat între Patriarhia Română și Ministerul Justiției” din 1997: „preotul de penitenciar răspunde nevoilor de asistență religioasă ale deținuților” – însă am ajuns la concluzia că însăși această încadrare sau denumire a misiunii preoțești este una plastică și rătăcitoare. Aici cred că singura și adevărata denumire a sfintei misiuni preoțești este DUHOVNICIA. Duhovnicia este lucrarea Duhului, iar în acest caz preotul trebuie să fie ori purtător de Duh, adică un sfânt, ori smerit datorită vederii multelor sale păcate și neputințe. Ambele căi îl vor conduce pe preot la exprimarea sau exteriorizarea autentică a Duhovniciei: MILA. O milă hristică.

Mă aflam de curând în scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei, când a început tăvălugul mărturisirii unor păcate care m-au înfiorat: crimă fără mustrare de conștiință, loviri și vărsare de sânge fără milă, violuri asupra fetelor foarte tinere, unele fecioare, maltratarea bătrânilor și deposedarea bunurilor acestora… și mărturisirile continuau, cu amănunte înfiorătoare. La fiecare păcat mărturisit simțeam cum înlăuntrul meu crește disprețul, scârba, iar mai apoi ura față de cel ce era față în față cu Dumnezeu într-un moment al adevărului. Am rămas înmărmurit, plin de mânie. Nu era ceva foarte ieșit din comun, doar auzeam astfel de mărturisiri foarte des, dar niciodată nu m-au răscolit în așa fel. Simțeam că aș dori pe moment să fiu judecător și să dau pedeapsa maximă. Însă un sentiment zguduitor, ca un sloi de gheață înfipt în inimă am simțit că m-a cuprins: părăsirea Harului Preoției; am simțit că m-a părăsit Dumnezeu. Mă aflam părtaș tuturor păcatelor acelora. Eram la fel de criminal, poate mai rău. Spovedania nu s-a finalizat spectaculos, ci ca multe altele. Însă eu am trăit o experiență care m-a cutremurat și m-a condus spre ceva care mi s-a descoperit, pot să spun că mi s-a revelat: Duhovnicia înseamnă milă, dar nu o milă a privirii de sus, disprețuitoare, ci o milă sfântă, care te face să-i porți boala și suferința aceluia, să-i porți păcatul, o milă care te îndeamnă să-l iubești pe acela cu o iubire…pe care nu pot să o definesc, o iubire a milei.

Cred că preotul de penitenciar trebuie să fie „mic”, încât nici să nu se vadă, ci doar să i se simtă mireasma Harului dumnezeiesc, ca o adiere în juru-i. Preotul să-L conducă pe Hristos peste tot și el să se retragă cât mai mult, ca să-L lase pe Hristos să lucreze: în Biserică, în Liturghie, în celulă, pe coridoarele secțiilor de detenție, în plimbător, etc.

Intelectualul de rând pus în postura de a judeca și a osândi găsește toate pârghiile pentru a-și motiva și susține stigmatizarea: „a trăit, a ales, a greșit, să plătească!”. Dar, credeți-mă, în cele mai multe cazuri înșiruirea corectă este aceasta: „a greșit, să plătească!”, pentru că „a trăit și a ales” nu există, există doar „a greșit”. Ce să aleagă, urletele mamei bătute de către tatăl? Bătaia sa din partea tatălui bețiv? Bătaia din partea celorlalți golani? Bețiile și certurile interminabile din bordei? Scandalurile și plânsul? Dormitul prin gunoaie sau prin cimitire? Foamea? Frigul? Lipsa? Lipsa de iubire, lipsa de milă, lipsa de mângâiere? La el „a trăi” înseamnă „a suferi, a greși”; nu a cunoscut alternativa. Viața este lipsă, nu belșug; este luptă, nu liniște; este frică și incertitudine, nu stăpânire de sine și stabilitate. Pentru unul ca acesta școala este ceva nefiresc, neinteresant, ceva accidental, societatea la fel.

Și atunci mă întreb, mai suntem noi îndreptățiți să-i cerem ceva ce, de fapt, nu are?

Îl vom pedepsi până la urmă, e imperios necesar. Îl vom condamna și îl vom trimite la închisoare. Dar vă spun că el va percepe aceasta ca o altă mlaștină a vieții. Nu va înțelege nimic din ea.

Atunci va apărea dresorul: educatorul, preotul, psihologul, asistentul social, care vor purta biciul dresării și cărora le va fi frică sau mai bine-zis vor fi incapabili să intre în „cușca” fiarei. Iar fiara va rămâne încordată și permanent vigilentă la conservarea siguranței sale.

Aceste lucruri le-am învățat și le-am dedus eu în 6 ani de pușcărie, ajungând la concluzia că singura „cheie” care permite intrarea în „cușca fiarei” și dezarmarea totală până la „hipnotizare”, prin care să se debusoleze complet este Mila și Iubirea. Pe acestea nu le va cunoaște, va fi năucit și nu va mai opune rezistență, nefiind învățat să lupte împotriva lor, căci nu au făcut parte din viața lui.

Mila Domnului asupra noastră! Amin!