23 August 1944, între mit și realitate

Potrivit istoriografiei comuniste, actul de la 23 August 1944 era prezentat ca “insurecție armată antifascistă și antiimperialistă”, act în care bineînțeles rolul conducător l-ar fi avut Partidul Comunist din România. An de an, pe măsură ce regimul comunist se consolida în România, această zi era tot mai grandios sărbătorită, mass-media întrecându-se să o elogieze. Săptămâni la rând, ziarele și radioul se concurau în superlative, raportări peste plan și fapte de muncă extraordinare, în cinstea acestei “mărețe zile”. Ziarul “Steaua Roșie” din Târgu Mureș nu făcea excepție de la regulă.

La începutul anului 1944 situația politico-militară a României era deosebit de complicată. Pe teritoriul ei staționau importante efective militare germane, cifrate la circa 620.000 de soldați și ofițeri, efective concentrate în Grupul de Armate Ucraina Sud, comandat de generalul Hans Friessner. În același timp, Frontul 2 Ucrainean, condus de mareșalul Rodion Malinovski își concentra trupele în vederea declanșării unei iminente ofensive pe direcția Iași-Chișinău. Intrarea în impas a negocierilor secrete purtate de unii reprezentanți ai partidelor politice cu reprezentanți ai Marilor Puteri Aliate, în vederea scoaterii României din război, reclama găsirea unei soluții noi, rapide și eficiente, pentru obținerea unor condiții de pace rezonabile, care să nu afecteze suveranitatea și independența României.

În condițiile create de evoluțiile în plan militar, în luna iunie a anului 1944, regele Mihai I și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Ion Antonescu, conducătorul statului român. În aceeași lună, tot cu acordul regelui, s-au pus bazele unei coaliții democratice naționale, Blocul Național-Democrat, format din Partidul Național Liberal, Partidul Național Å¢ărănesc, Partidul Social- Democrat și Partidul Comunist din România. Ultimul dintre ele avea sub 1.000 de membri la nivelul țării. Avea în schimb – așa cum se va dovedi ulterior – sprijinul armatei sovietice, fapt deloc neglijabil.

Lovitura de stat de
la 23 August 1944

Eforturile făcute de opoziție pentru scoaterea României din război, erau, în mare parte, cunoscute de Ion Antonescu, grație lui Eugen Cristescu care conducea foarte eficient Serviciul Secret de Informații. În același timp, Antonescu tolera aceste acțiuni ale opoziției, pentru că, în parte, le subestima ca valoare, dar și pentru că el însuși, după ce părăsise la 5 august Cartierul General al lui Hitler, de la Rastenburg, din Germania, plecase cu convingerea fermă că trebuie să scoată România din război la prima ocazie favorabilă, întrucât considera că germanii pierduseră războiul și era doar o chestiune de timp până când acesta se va încheia.
La 20 august 1944, sovieticii au declanșat ofensiva pe direcția Iași-Chișinău făcând o puternică breșă în frontul germano-român din Moldova. În aceste condiții deosebite, existând riscul pătrunderii rușilor adânc și masiv pe teritoriul țării, s-a impus ca soluție arestarea imediată a mareșalului Ion Antonescu și a cabinetului condus de el. Aceștia, ca dealtfel și mareșalul Antonescu, au fost arestați la Palat, cu concursul nemijlocit al Regelui și ai unor capi ai armatei, fiind chemați sub pretextul unui Consiliu de Coroană, ce urma să aibă loc urgent. Emil Bodnăraș și echipa sa de comuniști au preluat paza celor arestați, care aveau ulterior să fie predați sovieticilor. Arestați de români, anchetați de sovietici și predați ulterior din nou românilor, membrii cabinetului Antonescu și însuși Antonescu, aveau să fie judecați și condamnați în 1946, într-o farsă de proces, a cărui “regie și scenariu” fuseseră prestabilite la Moscova. În acest proces, românii – inclusiv Regele Mihai I – au avut doar rolul de simplii
figuranți. 

Implicații

Acest act a avut urmări imediate, dar și consecințe neprevăzute la acea dată. În primul rând, a lipsit Germania de două resurse importante necesare continuării războiului: petrolul și grânele românești. Din punct de vedere militar și strategic, actul de la 23 August 1944, a modificat profund și ireversibil balanța de forțe din sud – estul Europei. Istoricii românii și străini sunt în unanimitate de acord că acest act a scurtat durata războiului cu circa 6 luni. În același timp, s-a evitat transformarea țării în teatru de război și a creat condiții favorabile eliberării nord – vestului Transilvaniei, răpit de Ungaria, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Din nefericire însă, acest act a aruncat România în sfera de influență sovietică, pentru aproape 50 de ani. Imediat după 23 August 1944, România a fost ocupată militar de Uniunea Sovietică, care a dezarmat și, apoi, a deportat, în lagărele din Siberia, 130.000 de soldați și ofițeri români.
Accederea treptată, dar sigură, a comuniștilor români la putere, cu ajutorul nemijlocit al sovieticilor, a shimbat și cursul firesc al istoriei românilor. Istoriografia comunistă a prezentat actul de la 23 August 1944, ca fiind o realizare exclusivă și, în același timp, o “insurecție antiimperialistă”. Acesta era de fapt mitul. Ani de zile manualele de istorie au prezentat în mod fals acest act, în conformitate cu ideologia oficială. Un întreg aparat de propagandă, din care făceau parte presa și radioul, au prezentat acest eveniment în mod exclusivist și triumfalist, cu concursul nemijlocit al unor activiști ai partidului “deghizați” în ziariști, istorici de serviciu și oameni de cultură.

Steaua Roșie,
un ziar aservit
în totalitate

Pe măsură ce conducerea comunistă s-a consolidat în România, actul de la 23 August 1944, a fost tot mai grandios sărbătorit, fiind prezentat ca o explozie de bucurie și recunoștință a poporului față de conducerea comunistă. Nu lipsesc nici raportările de producții peste plan, realizări extraordinare sau diferite întreceri în muncă, ocazionate de această zi. Acestor manifestări, li se  vor adăuga cu timpul și cultul personalității, mai discret în timpul lui Dej și din ce în ce mai evident și penibil în timpul lui Ceaușescu. Răsfoind presa mureșeană din anii ’50, am reținut un oficios local al partidului de guvernământ, “Steaua Roșie”, devenit după Revoluția din 1989 “Cuvântul Liber”. Iată spre exemplu, în 1954, care erau titlurile din acest ziar, prezente pe prima pagină timp de o săptămână, înainte și după aniversarea zilei de 23 August : “Pe drumul deschis de 23 August”, “Schimburi de onoare în cinstea zilei de 23 August”, “Succesele muncitorilor de la Fabrica de unt” sau “A zecea aniversare a eliberării patriei”. Impresia de penibil este întărită de limba de lemn folosită de ziariștii obedienți puterii comuniste și de luările de cuvânt ale fruntașilor stahanoviști, muncitori și țărani, dar și intelectuali care țineau să-și exprime “fericirea și recunoștința” față de partidul comunist. 

Târgu Mureș,
23 August 1954

Din coloanele ziarului aflăm cum s-a desfășurat mitingul de la 23 August 1954. “Vreme frumoasă, cu soare. Drapele roșii și tricolore. Fanfara C.F.R. din Târgu Mureș și cea a Căminului Cultural din Ceuașul de Câmpie intonează imnul de stat al R.P.R. și U.R.S.S. La ora 8,30, tovarășul Ștefan Radu, secretarul Comitetului executiv al Sfatului Regional al Regiunii Autonome Maghiare, deschide mitingul…” își începea ziaristul (nesemnat) articolul. Îi aflăm și pe cei ce iau cuvântul, tovarășul Ludovic Csupor, membru în Prezidiul Marii Adunări Naționale și tovarășul Paul Bugyi, președintele Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional. S-a vorbit în două limbi, română și maghiară (bilingvismul, același “dor neîmpăcat”- n.n.), iar vorbitorii – ne spune ziaristul – “și-au exprimat satisfacția față de mărețele realizări și dorința neabătută de a urma pe mai departe indicațiile prețioase ale Partidului Muncitoresc (Comunist) Român” . În primele rânduri ale defilării – ne mai informează ziaristul – “s-au aflat tovarășii Gyorgy Kovacs, scriitor, Gyorgy Kovats, artist emerit al R.P.R., Ștefan Csorvassy, sculptor și cadre numeroase de la Institutul Medico – Farmaceutic”. Tot de la el mai aflăm că, citez : “…cei care încheie demonstrația sunt sportivii încolonați, purtând pe pancarte albe scrise cu litere albastre cuvântul Pace”. Să nu uităm însă faptul că, în timp ce unii își exprimau “fericirea și recunoștința”, defilând și scandând “Pace”, cu convingere sau formal, alții refuzau să facă acest lucru și mureau în imensitatea sistemului concentraționar comunist din România, în urma anchetelor brutale ale Securității sau în munți, luptând cu unitățile operative ale aceleiași Securități. Două “lumi” ireconciliabile, care nu aveau cum să se întâlnească în paginile ziarului, despărțite de propaganda oficială, dar și de convingeri total opuse. Într-un anume fel, România de azi seamănă cu cea de ieriÂ…Nu credeți ?