Ziariștii mei dragi,

Prieteni de oriunde veți fi fiind,

Mi-a adus Sidonia vreo șapte-opt cărți, două juridice și încă două de engleză. Vineri am sfârșit fascinanta Constancia a lui Carlos Fuentes. Mereu avem câte ceva de ascuns în “pliurile istoriei” personale. Pare un roman polițist, dar dincolo de șirul faptelor în facerea etichetării, ca și primul moment al citirii cărților lui Umberto Eco – Numele tranda-firului – și a lui Orhan Pamuk – Mă numesc Roșu – pe care le-am recitit altfel de fiecare dată, triunghiul dintre doctorul chi-rurg din Savannah, sudul Sta-telor Unite, și nevasta acestuia, spanioloaica Constancia, și actorul scenograf, om exilat, suspansul, mai degrabă ge-nealogic decât polițienesc. Drama încleștării etichetărilor în viața celor nevoiți să fugă, să emigreze, să-și uite patriile dincolo de crizele profunde ale sufletului rămas acasă. Familii pribege. Destine ucise cu oa-meni rămași în viață.

“Pecetluiește-mă cu prietenia ta

Poartă-mă cu tine oriunde te-ai duce

Apără-mă cu privirea ta.

Poartă-mă cu tine ca pe-o relicvă

Din casa durerii…

Poartă-mă cu tine ca pe-o jucărie,

Ca pe-o cărămidă,

Pentru ca fiii noștri

Să nu uite să vină îndărăt”. E motto-ul.

Poate vă incit să o citiți și voi.

“Să vii la mine doar în ziua morții dumitale, ca să mă anunți, așa cum fac și eu acum anunțându-te moartea mea. Asta e condiția mea”.

(Apropos, știți că de ziua mea, Iulian mi-a făcut cadou un blog al meu. Prea multă alergătură m-a făcut să nu a-preciez, la timpul potrivit, noutatea – de fapt deja la modă -a blogului. Prin decembrie, când am povestit la București cu prietenul Cezar Ioan, mi-a zis că-i necesar să ne facem blog-uri, că ne umanizăm, că prea dă Parchetul în noi cu DIIKOATE și presa concurentă ne ponegrește mai abitir decât dacă am fi fost deja dovediți, condamnați. Am promis că și eu, alături de alți ziariști să începem contrabalansul demonizării prin blog. Acum, în aceste vremuri de restriște pentru mine, vă rog pe voi să-l alimentați cu textele mele. Faceți vizibil și cuvântul meu. Alte ziare, site-uri, blog-uri. Voi răspunde la toate întrebările care vin – copiate de voi – sau să-mi trimită cine, cum vrea scrisori. Adresa nouă, așa cum v-am spus, ne-au trimis în judecată, v-o dau pe parcurs pentru că voi trece din Arestul IPJ în Penitenciarul Gherla, care au și o locație în Cluj. Deci de la MAI la Ministerul de Justiție.

Da, vineri am fost la a treia plimbare. Ca să fiu bine înțeles, la 20 zile după integrarea arhi-ridicată în slăvi, cine își mai aduce aminte azi că am avut în ziar, de trei ani de zile, pagină profesionistă de istoria integrării europene, făcută de Ilie, ce a terminat Studii Europene și Dreptul la zi, masterat la Relații Internaționale și docto-rat în Istoria Relațiilor UE, săptămânal o pagină-două, nu povești la împărțitul cașcava-lului. Unde a scris și colegul și prietenul meu de o viață – Adrian Ivan – conferențiar universitar dr. – șeful Institutului de Relații Internaționale de la Cluj, dar și interviuri cu negociatorul șef, profesorul meu Vasile Pușcaș.

Mă fură pixul – și din când în când șepticul colegilor mei de celulă, dar despre ei – altă-dată – scriam de plimbare. Nu prin Grădina Botanică, nu pe Napoca, nu prin Parcul Cen-tral din Cluj și nici prin Cetatea Târgu Mureșului, ci între patru ziduri 4 x 4 m și cu grilaj dublu deasupra capului. Ce zice teorema lui Pitagora? Normal, pe diagonală. 30 de minute. 4 țigări. Și albastru. Și zidurile scrijelite de numele celor trecuți pe aici.

Când scriu, îmi dau seama că Dan e în a șasea zi de greva foamei. Târziu, în noapte, îi aud, parcă, scriitura.

Arestul e o rușine pentru IPJ Cluj. Au făcute cică studii de fezabilitate pentru renovarea lui, cică de 1,5 miliarde. Banii s-au dus, șefii s-au dus. Nimic nu s-a schimbat de zeci de ani. Unul dintre subofițeri: “Să vă bucurați că nu plouă cu găleata și că nu auziți: Bagajele sus, toată lumea la etaj! A fost apă de jumătate de metru”. E un fel de subsol insalubru, betoane, conducte, gratii, sunt și ceva felinare – de décor – buzi turcești, chiuvetă precum -jgheaburile de la stânele de oi și vaci. Oamenii care lucrează aici sunt ca mai toți. Normali. Așteaptă și ei integrarea. Dimineața, invariabil, slănină – netăiată – nici cuțite nu avem, Doamne ferește, marmeladă, ouă fierte, biscuiți și veșnicul inegalabilul ceai, din care am auzit că de câțiva ani s-a scos bromura – apropos, aud ciripi-tul zilnic a două fete, că avem și fete, luate se pare de la lucru de pe Calea Turzii; nu toate o dată, ci pe rând. Mic dejun la 7 dimineața.

La amiază, chiar am fost de curând cu Ionuț Oprea la cantina Sapientia, primim combinații de zeamă cu găluște, legume – cât să fie desenate prin marmită -, de fasole – la un leu farfuria – acum sunt din aluminiu – coclite de folosință – cică ar veni zilele astea din inox, acum îmi confirmă nea Romică, vecinul din Morloca, de-al lui Tulbure, că zvonul e că poate … peste 30 de ani. Când e caldă, e o bucurie pentru stomac, pentru că în afară de ceai – care e prea de dimineață – e singurul lucru cald aici. Și doar știți că sunt ciorbar de felul meu. Avem și felul doi. În altă gamelă. De regulă, cartofi țărănești, pireu, tăiați în patru, cu sos, fasole – de obicei fiartă destul, varză. La două zile și ceva carne. De obicei, toate reci. Că vin de departe. De la cantina externa-lizată. Astea pe la 13.00.

Seara – la 18.00 – vine cina. Varză, cartofi, fasole, paste făinoase. Și câte un desert: biscuiți cu marmeladă. De trei ori pe zi ne luăm bumbii. Medi-camentele. Conform doctorului. Care nici măcar tensiunea nu mi-a luat-o. Un tip înalt. Frumos bărbat. Și atât.

Avem undeva într-o încăpere 2 frigidere pentru cei care primesc pachet, și o ma-gazie pentru haine, conserve, apă etc. Baia – odată pe săptămână. Programare.

Camera – acasă de aici – e una de 2,5 x 5 m, înaltă de vreo 3 metri. Patru paturi. Suntem trei. Am fost și patru. O masă în colț, o mătură și …o găleată pe post de pișoar. Că doar nu poți merge la budă pentru orice sau oricând îți vine. European. Ah, da’, avem și un covoraș, moștenit pe 3 țigări. Mi-au adus și mie unul. Nou, ce-i drept. Am pus ziare sub el. Ca să reziste la mizerie. Bagajele sub pat. Nea Romică, țăran sadea, a avut cârnați și costiță, le-a pus jos pe ziare, le-a acoperit cu ziare, că stau mai bine la rece.

Bagajele sub paturi. Non stop, 24 din 24, ne bate în cap, dinspre ușă, un neon anemic. Fără ferestre. Noaptea se mai uită la mine polițistul prin vizetă, ne supraveghează somnul, coșmarurile, visele. Sau lectura.

E prima oară când m-am bărbierit – aranjat barba – cu mașina Poliției. Telefon fix. O dată la două săptămâni. Vor-bitor. O dată pe săptămână. Ziarele vin de sus, că doar e clădirea Poliției Județului – șefie care între 22-25 decembrie – zice (într-o carte de me-morii, nu-i mai țin minte numele) fostul ministru al Educației, psihologul de la Cluj, care a preluat conducerea revoluționară a instituției în acele zile – după vreo 3-4 zile. Când vin.

O țigară și un ness e pașaportul din Arest!

Încă fumez Marlboro Lights, prin grija prietenei me-le Paula, și am preluat moște-nire o cană din tablă în care pu-nem apă și o folosim ca scrumieră. Ca să nu miroase. E aer curat, că geamul dinspre ușă, zăbrelit și el, e 2 din 24 deschis!

În afară de cărți, dăm un remi, o șeptică românească, o cruce. Nu suntem îndeajuns nici pentru cetățeni sau mafi-oți, nici pentru mimă! Unde ești tu, Lăpușna dragă?!

Frecatul ness-ului a de-venit un moment drag al zilei. Nu, nu frecăm mentă. Ai mei, Ionuț și Romică-s mereu la program în Arest. Am fost întrebat de ASA Tg. Mureș. Și de ce n-aș sponsoriza echipa de fotbal (cică e prima pe ju-deț) a Arestului?! Sunt oameni care își fac meseria în condiții cel puțin insalubre. Dar măcar ne fac curățenie non stop. Une-ori pun mână de la mână pentru detergenți, pentru săpun. Reforma MAI e în altă parte. Poate în Touareg-uri. Poate în cele 5000 de Dacia ale Poliției Rurale. Nu e pentru subofițerii din Arestul Cluj. Poate numai pentru DIICOT care au acum un milion RON pentru misiuni speciale, atât de contestate azi de societatea civilă și de organizația mondială a ziariștilor.

Sau poate ați citit ancheta de pe pagina 3 din Cațavencu de săptămâna asta. Despre curent, frig, ne apără natura deocamdată. Șeful Arestului e un bărbat fain din Deda. De pe la noi. Corect. Serios. Im-penetrabil. Dărăban.

Firesc, orice vrei să faci, trebuie cerere – orală și înscriere în program. No, disciplină! Cu o umbră de încredere în prezumția de nevinovăție… A tuturor.

Geanta de umăr pe care am primit-o de la voi de ziua mea e la căpătâiul meu… Vine din libertate. Pentru ca-re am scris atât de mult. Și atât de greu. Și agenda cadou de la Instituția Prefectului. Ascult știrile la radioul pri-mit de la maestrul Marian

și maestrul Roșca de la

Romexterra. Scriu cu un pix de la Romgaz. Sunt în trening-ul de la Doru Luca – Futsal Joma, iar pe mine am tricoul ăla vechi, din 2002 – Ziarul de Mureș. Informația care dă putere.

Foaia aceasta e din setul prieteniei cu Horațiu Nicolau de la Herlitz. În seara asta aș fi degustat vinul cel bun de pe Dealurile Culpiului primit de Crăciun de la Liviu și Radu. Dafcochim. E în piv-niță, acasă la Cluj!

Am deasupra patului: Codul Penal, Carte de rugăciuni de la Nicula, Cursul de engleză, carnețelul, pixuri, țigări, fișe verzi, albe, foi, poza cu Sidi și Niche, și o felicitare de la Alexa, Haba, Mihai Atomo și Cristina – “Acum e timpul să faci ceea ce mai târziu nu vei mai în-drăzni! – 2007 august 2006”.

Fața de masă e cu iepurele ăla… Iar plapuma mi-a dă-ruit-o fiul meu – Albă ca Zăpada și cei șapte pitici… Sigur, toate vor intra sub incidența legii spălării banilor, după cum își dorește procurorul…

A, și apă Stânceni, adusă de mama, de acasă de la Reghin.

Mulțumiți-i lui Stoiano-vici pentru editorial!

Procesul. Kafka. Franz Kafka. Și în facultate, când era o modă obligatorie printre filosofii din căminul Avram Iancu din Cluj, am fost cutremurat. Ca și de Castelul. Cartea e din biblioteca casei noastre de prin ’94. Recitită azi, 20 ianuarie, m-a înfiorat din nou. Sigur. Subiectiv.

Rămân câteva întru recitire! Citiți!

“Ce fel de oameni erau aceștia? Despre ce vorbeau ei? Cărei entități aparțineau? K. trăia doar într-un stat constituțional.Pretutindeni domnea pacea. Toate legile erau respectate. Cine îndrăz-nea să îl atace în propria locuință? Fusese întotdeauna înclinat să privească lucrurile foarte ușuratic, să nu creadă în rău decât dacă se lovea de el și să nu ia măsuri de prevedere pentru viitor, chiar când era amenințat din toate părțile” – pag. 14

“… prima întâmpinare e gata făcută. Întâmpinarea aceasta e foarte importantă, căci întreg procesul depinde, adeseori, de prima impresie pe care o face apărarea. Din păcate – și asupra acestui lucru trebuie în orice caz încă de pe acum să-i atragă atenția lui K. – se întâmplă destul de des ca primele întâmpinări să nu fie citite de tribunal. Sunt pur și simplu casate sub cuvânt că interogatoriul acuzatului e, până una alta, mai important decât toate întâmpinările scrise. Tribunalul mai spune, uneori, atunci când inculpatul stăruie prea mult, că întâmpinarea îi va fi citită o dată cu celelalte acte, înaintea hotărârii definitive, când dosarul va fi complet. Dar, din păcate, lucrul acesta nu e întotdeauna adevărat, adăugă avocatul. În genere, prima întâmpinare zace în vreun sertar sau până la urmă se pierde și, chiar dacă e păstrată, de obicei nu e citită…” – pag. 99

Poate citatul ăsta din Jurnal vă va îndemna să treceți pe la Romulus Guga și să luați cartea sau pe la Biblioteca Județeană s-o împrumutați. Atti, ce mai face îngerul tău păzitor de la Bibliotecă?! Diana, nu uita de cele promise d-nei profesor de la Litere, norvegiană sau…?! Oricum, Ligia, vreau să le ceri carnetele de note ori de credite studenților noștri, că mult mai lipsesc… No, nu m-am schimbat nici în privința studiilor.

“Când nu scriu sunt pierdut… Port în mine o lume nemaipomenită. Dar cum să mă eliberez și cum s-o eli-berez fără s-o sfâșii. Și totuși, e de o mie de ori mai bine s-o sfâșii decât s-o păstrez și s-o înmormântez în mine. Pentru asta trăiesc, iar acest lucru e cât se poate de clar.” (F.K. – Jurnal)

Parcă se leagă cărțile astea ca într-o bibliotecă invi-zibilă – cu personaje, cărți, autori, care se cunosc și se in-spiră unul din celălalt. Ieri, în Carlos Fuentes, era o replică despre faptul că unchiul lui Kafka, Levy, era în 1909, șeful Căilor Ferate din Spania, și că i-a propus mamei scriitorului să-l trimită la el. Poate se schimbă. “Ce zici, Constancia, de un domn, care și-a imaginat că într-o dimineață se trezește transformat într-o insectă și care ar fi lucrat la Căile Ferate Spaniole? Ar fi pierdut literatura sau ar fi câștigat trenurile?…” S-ar fi schimbat Kafka?

“… Trenurile ar fi ajuns la timp, dar fără pasageri, crede Constancia”.

Carlos Fuentes. Franz Kafka…

Nu am vrut în primele zile să vă cer să recitiți și să recitiți rândurile astea din Biblie. Vă rog, acum, după două săptămâni de la ghilotinare să citiți și să înțelegeți. Fără blasfemii, Doamne ferește. Și să vă adunați.

“Bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei”, Matei, Cina cea de taină

Într-o seară, să vină Nelu și părintele Silviu, și la un ceas de taină să povestiți, la un pahar de vin. Vă rog! Să nu cumva să renunțați la chefurile voastre (Downtown), la fotbalul de sală și de pe teren afară. Sau la evenimentele mondene, oricare ar fi ele. În grup. Capul sus. Nu aveți ce vă reproșa sau… Nimic, dragilor. Poate că am scris, din păcate, prea mult din urgia vremurilor și nu mai mereu despre țâțe, nunți, plă-cerile vieții și obedient față de fiecare putere perindată la conducerea țării, și datorită… Nostru. Dar… “Brazii se îndoaie, dar nu se rup!” Vorba lui Radu Gyr din pușcărie. Trăind vremuri de restriște. De pușcărie. Sper să ne vedem cât de curând. Că nu degeaba s-a murit în ’89, ca și noi să fim liberi. Deci, fiind aici, buna mea soție Sidonia mi-a adus, ca să mă întărească și “Scrisorile din închisoare” ale dizidentului polonez Adam Michnik.

“De ce nu semnez. Scrisoare din lagărul Bietotcka. Generalul Jemselski a anun-țat că “internații” care se an-gajează să renunțe “la acti-vitățile împotriva legii” vor fi eliberați. Libertatea se află, a-șadar, aproape, cât s-o atingi cu mâna. Câteva cuvinte scri-se pe-o hârtie și semnătura sub declarația de loialitate a-jung…”

Pe parcursul procesului se va ridica și acest văl și-i vom privi în față pe cei care au ales hârtia, de data asta pictată mincinos, doar după dictare, ca ei să fie bine merci. Acasă. Dar nopțile???

“Dar știi, așa singur cum ești, cu cătușe la mâini, cu ochii plini de gaz lacrimogen, în fața polițiștilor care te amenință cu pistoale – poți să vezi cu claritate în noaptea neagră și fără stele – grație poetului tău favorit, că drumul avalanșei depinde de pietrele pe care se rostogolește. Și ai vrea să fii tu piatra care va schimba cursul evenimen-telor”.

Ar trebui aici să mă ajute Nelu B., că doar el a luat interviu pentru ziar lui Vla-dimir Tismăneanu, bun prieten al lui Adam Michnik, sau ar trebui să-l rog pe Adi I-van să scrie un editorial des-pre relația celor doi, că el a a-vut onoarea să fie vreme de două zile gazda lui Tismăneanu la Cluj și Târgu Mureș, sau ar trebui să-l rog pe co-legul meu de facultate, mai mic cu un an, Gabi Bârtaș, trimis la a doua facultate la Cracovia și Varșovia de dascălul meu de suflet Pompiliu Teodor, care a re-ușit să ajungă azi am-basadorul României în Po-lonia, să scrie despre A.M. și a sa Gazeta Wyborcza, cel mai serios cotidian de pe Vi-stula, sau ar trebui să încerc eu câteva rânduri despre ce a însemnat rezistența anticomunistă poloneză, ce a fost Solidaritatea, Biserica Ca-tolică și Papa în istoria estului. Dar nu e un examen. E un blog. Care poate să aducă de la cei care îl citesc com-pletările de rigoare, științifice, de ce nu? Voi sublinia doar câteva pasaje din Scrisorile dizidentului polonez.

Pentru mine, pentru voi, în cinstea Polirom, unde a fost editată cartea, și de ce nu, ca pe o fișă a mea din vremea bibliotecilor tuturor studenților BCU la BB.

Deci…

“Fiecare trebuie să răspundă în fața conștiinței proprii la întrebarea cum să-l înfrunți pe diavol, cum să-ți aperi demnitatea, cum să te comporți în acest război straniu, care e o nouă întrupare a străvechii lupte dintre adevăr și minciună, dintre libertate și constrângere, dintre demnitate și decădere. Să spunem împreună cu filozoful: în această bătălie nu există victorii definitive, dar nici – și în asta constă un ușor motiv de optimism – înfrângeri definitive. Credința că nu există înfrângeri definitive ne-a condus la scrierea acestor rânduri. Aceasta e cota mea de participare la război… Le doresc deci bunilor mei prieteni care sunt urmăriți sau care luptă multă putere pentru a străbate îngustul culoar de întuneric care desparte speranța de disperare.

Și mul stă răbdare pentru a învăța dificila artă a iertării” – pagina 50

La dragul meu drag de Luis Borges sunt doar în epoca lui Evaristo Carriego.

Dar și mâine e o zi!

Oricum, ziua de azi nu se întoarce niciodată!

Se face 2. E duminică…

Vă trimit un editorial de dincolo, poate aveți loc să-l publicați pe undeva, prin ziar, pe site… Dacă nu e desuet sau… poate aveți deja 3-4. Vă pup și zile faine! Nopți liniștite. Aurelian.

20 ianuarie 2007, Cluj, Arest IPJ, Str. Traian 27