Viaţa în Hristos – cuvinte de folos (IV)

“Eu am venit să arunc un foc pe Pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!” ( Evanghelia după Luca – 12,49)

“A crede că Dumnezeu există este un lucru, a-L cunoaşte pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuăm seria incursiunilor în profunzimea vieţii şi învăţăturii creştine autentice. Pentru cei care se întreabă cum poate fi urmată calea adevărului, experienţa duhovnicească a stâlpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept călăuză, într-o vreme în care credinţa multora s-a răcit sau s-a rătăcit.

Unul dintre cei mai profunzi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe este Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1894), canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în 1988. Scrierile sale duhovniceşti, care s-au bucurat de o imensă popularitate în Rusia, atât în secolul al XIX-lea, cât şi în secolul al XX-lea, sunt astăzi mai actuale decât oricând.
Ceea ce îl deosebeşte pe Teofan Zăvorâtul de aproape toţi teologii, păstorii şi învăţătorii monastici ai vieţii duhovniceşti este faptul că a intuit profetic prăpastia spirituală a lumii contemporane. Episcopul Teofan şi-a dat seama că omul zilelor noastre se va despărţi de cele mai elementare norme de creştinism practic şi se va transforma, din punct de vedere psihologic, în minte neo-păgână. 
Pentru a-l ajuta pe omul modern să nu se rătăcească definitiv, Sfântul Teofan a scris “Calea mântuirii”. Prezentăm de-a lungul cîtorva numere fragmente din lucrare, în care Sfântul Teofan Zăvorâtul pune diagnosticul omului modern şi oferă cele mai potrivite metode de vindecare duhovnicească. La fel ca şi Siluan Athonitul, Teofan Zăvorâtul spune că viaţa adevărată este “viaţa trăită în Duhul Sfânt, un tărâm în care înţelepciunea acestei lumi nu poate pătrunde”. În următoarele rânduri, Teofan descrie felul în care duhurile rele acţionează spre a-l târâ pe om cât mai departe de Dumnezeu. Ce e mai trist este faptul că, adeseori, acest lucru se întâmplă cu complicitatea omului.    

Starea păcătosului

“Spre o şi mai mare nenorocire, în această lume există prinţul ei – satana – unic în ce priveşte viclenia, răutatea şi experienţa în materie de ademeniri. Prin mijlocirea trupului şi materiei, de care sufletul s-a alipit pătimaş după cădere, el are o intrare liberă spre suflet, şi, apropiindu-se de el îi aţâţă din diferite părţi curiozitatea, iubirea de avuţii, voluptoasa mângâiere de sine; prin feluritele sale înşelăciuni ne ţine închişi, fără să avem o portiţă de ieşire; prin diferite aţâţări, ne insuflă planurile sale pentru satisfacerea înşelăciunilor şi apoi ori ne ajută să le îndeplinim, ori ne distrage atenţia, arătându-ne alte planuri mai puternice, toate însă cu acelaşi scop, să prelungească şi să adâncească petrecerea noastră în amăgire. Tocmai aici işi are izvorul nestatornicia succeselor şi insucceselor lumeşti, care nu au binecuvântarea lui Dumnezeu. Acest prinţ al întunericului are o armată întreagă de slugi, de duhuri rele supuse lui. În orice clipă, duhurile rele străbat fulgerător toate hotarele lumii locuite, pentru ca într-o parte să semene ura, în alt loc mândria, etc. Astfel satana reuşeşte să  tragă la fund pe cei încurcaţi în mrejele păcatului, să reinnoiască lanţurile care sunt slabe şi rupte, dar mai ales să supravegheze ca să nu-i treacă cuiva prin minte să se dezlege din legăturile lor şi să iasă la libertate. În acest caz din urmă, duhurile rele se îngrămădesc cu grăbire în jurul celui care cutează să-şi facă propria voie, cea bine plăcută lui Dumnezeu; mai intâi vine câte unul, apoi vin în pâlcuri şi legiuni, iar în cele din urmă cu toată armata; acest asalt se face în felurite chipuri şi procedee, pentru ca să baricadeze toate ieşirile, să repare firele şi lanţurile, şi, să-l împingă din nou în prăpastie pe cel ce a început să se caţere, în sus, pe stânca virtuţilor.
În această împărăţie a duhurilor există anumite locuri-tronuri, unde se alcătuiesc planurile, se primesc dispoziţiile, se primesc dările de seamă urmate de încuviinţarea sau de mustrarea celor care lucrează pe teren.

Adâncimile satanei

Acestea sunt, dupa expresia Sfântului. Ioan Teologul, adâncimile satanei . Pe pământ, în sânul împărăţiei diavolilor formate din oameni, aceste locuri nu sunt în fond decât alianţele răufăcătorilor, desfrânaţilor, îndeosebi ale necredincioşilor hulitori, care varsă pretutindeni prin faptă, cuvânt şi scris întunericul păcatului şi astupă lumina lui Dumnezeu. Organul prin care diavolii işi exprimă voinţa şi puterea lor îl alcătuieşte totalitatea obiceiurilor lumeşti, îmbibate de elemente păcătoase care întotdeauna îi zăpăcesc şi îi îndepărtează pe oameni de la Dumnezeu.
Iată rânduiala împărăţiei păcatului! Orice păcătos se află întreg în ea, însă se ţine legat acolo mai ales printr-un singur lucru. Şi acest singur lucru poate fi în aparenţă foarte îngăduitor şi chiar vrednic de laudă. Satana nu are decât o singură grijă: ca lucrului cu care este ocupat, omul să-i aparţină în întregime, adică să-i capaciteze cu totul conştiinţa, atenţia şi inima lui, astfel ca acestea să nu fie îndreptate exclusiv către Dumnezeu, ci să existe şi ceva în afară de El, pentru ca lipindu-se de acest lucru, cu mintea, voinţa şi inima, să-l aibă pe acesta – în locul lui Dumnezeu şi numai de acela să se îngrijească, de acela să se informeze, cu acela să se desfăteze şi pe acela să-l stăpânească.
În acest stadiu, drept legături cu care satana îi ţine pe păcătoşii orbiţi sub stăpânirea sa, fără să le dea răgazul necesar ca să-şi vină în fire, pot servi nu numai patimile trupeşti şi sufleteşti, ci şi lucrurile cu o înfăţişare bună cum sunt de pildă, ştiinţa, arta, experienţa vieţii.
Dacă-l privim pe păcătos, în dispoziţia şi starea lui lăuntrică, vedem că uneori el este chiar priceput în multe, dar este orb faţă de lucrurile lui Dumnezeu şi de lucrarea mântuirii lui: că el, deşi se află necontenit cuprins de treburi şi de griji, totuşi este inactiv şi nepăsător cu privire la afirmarea voinţei lui, că el, deşi este simţitor, fără întrerupere, la feluritele nelinişti sau încântări, în inima lui insă, este cu totul nesimţitor faţă de tot ce este duhovnicesc. În această privinţă, păcatul a înfrânt toate puterile fiinţei lui şi în sufletul păcătosului predomină orbirea, nepăsarea şi nesimţirea. El nu-şi vede starea şi de aceea nu simte nici primejdiile stării lui; nu simte pericolul şi de aceea nu se îngrijeşte nici să scape de el. Lui nici nu-i vine în minte că trebuie să se schimbe şi să se mântuiască. El este deplin încredinţat, convins în mod neclintit, că se află în rânduiala lui cuviincioasă, că nu mai are nimic de dorit, că toate lucrurile sale trebuie să rămână aşa cum sunt. Şi de aceea, orice aducere aminte privitoare la un alt fel de viaţă o socoteşte de prisos pentru el, nu-i dă atenţie, chiar nici nu poate înţelege la ce i-ar folosi, se fereşte şi fuge de ea.