Măsuri fără masură

Una dintre regulile-pilon ale dreptului european este sintetizată în expresia “accesul liber la justiţie”. Adică, tot omul, oriunde s-ar afla pe continent şi oricare ar fi încălcarea (legii) care îl vatămă, trebuie să se poată adresa unui magistrat. (Cât şi repede şi cât de uşor.) Unei persoane care profesionalmente să cumuleze două calităţi: independenţă şi imparţialitate.
Aceasta este formularea modernă a principiului. Instanţa europeană a sancţionat prompt nesocotirea lui. Aşa că el nu a rămas doar vorbă în vânt. Doar slovă stropită pe format A4. Cât despre asta, îmi amintesc formula “consacrată” în anii dictaturii proletare: “apropierea justiţiei de popor”. Manualele de drept nu uitau să o pomenească, să o primenească, să o găsească fenomenală, colosală, demenţială. Oricum, dincolo de forma găunoasă a expresiilor fostei “ere”, nu putem să nu remarcăm că acest text era în acord cu regula europeană. Cu ideea facilitării accesului individului la instanţa de judecată.
Interpretarea dată de curând principiului european scapă oricărei logici. Mă refer la interpretarea noastră, a celor din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Precum de cele mai multe ori, noi am pus în operă scărpinatul urechii stângi cu mâna dreaptă. Iar consecinţele nu s-au lăsat aşteptate: ne-au înţepenit mâinile drepte şi ne-au năpustit mâncărimile la urechile stângi.
Cum altfel ar putea fi redat proiectul de sufocare a celei dintâi instanţe a ţării? Al transformării Înaltei Curţi în moaşă comunală chemată să taie tot soiul de burice? Adică să judece în recurs cauze care în alte ţări n-ar trece de nivelul tribunalului unui judeţ. Asta nu pentru că nu sunt importante. Fiecare dosar îşi are importanţa de-sine. Ci pentru că nu sunt de prima instanţă a unei ţări. Fie şi numai pentru faptul (deosebit de important) că ele trebuie judecate de urgenţă. Că tocmai în acest scop s-au prevăzut în Coduri competenţe speciale şi s-a redus numărul căilor de atac. Pentru ca omul să-şi poată valorifica mai uşor drepturile, nemaitrebuind să bată din picioare de nerăbdare ani de zile.
Acum, după interpretarea “plenipotenţiară” dată consacratei reguli europene, lelea Floare şi badea Toader vor trebui să ia, individual sau împreună, căruţa (din fundul cătunului), apoi autobuzul (până la primul oraş), apoi maxi-taxi (până la unul dintre municipiile importante) şi, în fine, “săgeata albastră” sau roşie sau cum o fi (până în capitală). Să-şi pună în desagă (ori în punga de nylon “cash & carry”) tradiţionala bucată de slănină cu ceapă, pentru a avea caloriile necesare susţinerii pledoariei în faţa instanţei supreme.
Şi, uite aşa, am ajuns după 50 de ani de comunism şi vreo 14 de democraţie să apropiem justiţia de popor prin îndepărtare. Şi prin tendinţa de a transforma onorabili magistraţi în funcţionari publici înfundaţi în maldăre de hârtii. De a-i lua instanţei supreme emblema de principal laborator al dreptului, propunându-i în schimb mixtura unui laborator de patiserie. Ca să vedeţi că nu sunt poveşti vânătoreşti, vă dau un exemplu: Secţia civilă a Înaltei Curţi a înregistrat în prima lună a anului 2004 un număr de cauze egal cu cel din tot anul 2003!!! Adică, în medie, de 12 ori mai multe (cauze) pe lună. 
În oricare dintre ţările europene (cu mai multă ori mai puţină tradiţie) cine ar îndrăzni să se atingă în acest fel de tot ce înseamnă prima Curte, ar sfârşi prin a i se uita (şi a-şi uita!) numele. La noi, bunul-simţ şi măsura lucrurilor sunt chestii desuete. Şi cum altfel ar putea să fie, de vreme ce, prinşi cu ocaua mică, cei ce orchestrează asmenea „opere” nu fac decât să ne considere tâmpiţi. Iar ei rămân bine-merçi.