Operatiunea Uranus

Batalia de la Stalingrad a marcat o cotitura în desfasurarea celui de-al doilea razboi mondial în ansamblul sau si a avut o influenta enorma asupra situatiei de pe celelalte teatre de razboi. Pentru Germania, catastrofa suferita pe Volga a constituit o înfrângere politica si militara care a subminat credinta masei principale a soldatilor germani în posibilitatea obtinerii victoriei în cel de-al doilea razboi mondial.

Începuta în august 1942, batalia de la Stalingrad s-a dat pentru cucerirea acestui important centru industrial si nod de comunicatie între Rusia si Caucaz. Pierderile de o parte si de alta au fost înspaimântatoare. Înaintarea trupelor germane conduse de generalul Paulus s-a facut cu 200 m pe zi, dar fiecare pas înainte al gemanilor a declansat un contraatac al sovieticilor. Paulus conducea un corp de armate format din peste un milion de oameni, 675 de tancuri si tunuri de asalt, peste 10.000 de tunuri si aruncatoare de mine. În total, era vorba de 35 de divizii de infanterie, 4 divizii motorizate, 5 de tancuri, 4 de cavalerie si alte 3 brigazi de cavalerie.

Hitler a trimis fara încetare fortelor din Caucaz întariri pentru armata lui Paulus, dar, cu toata superioritatea numerica, germanii nu au reusit sa încline balanta victoriei în favoarea lor.

Aviatia germana a distrus tot orasul, însa tocmai aceasta distrugere i-a mai salvat o data pe societici; ruinele de pe strazi au împiedicat înaintarea tancurilor. În momentul în care, la 8 noiembrie 1942, Hitler anunta o mare victorie germana la Stalingrad, sovieticii au primit un ajutor care avea sa-i favorizeze enorm: iarna si-a intrat în drepturi. Dupa luptele de uzura din vara si toamna, sovieticii beneficiau la începutul iernii de superioritate în tehnica si armament de lupta, îndeosebi în ceea ce priveste artileria.

„Clestele” sovietic

Succesele obtinute de trupele sovietice în perioada de aparare a cailor de acces spre Stalingrad si pierderile enorme provocate inamicului au creat premisele declansarii unei puternice contraofensive, care sa duca la încercuirea si nimicirea gruparii de forte inamice aflate în zona orasului de pe Volga si în marele cot al Donului.

Manevra de încercuire preconizata de Comandamentul suprem sovietic era indicata si de configuratia frontului, care la 18 noiembrie 1942 se prezenta sub forma unui mare arc de cerc tangent pe fluviul Volga, în zona Stalingradului. Înca din luna octombrie, Comandamentul suprem sovietic începuse sa concentreze în zona Stalingrad importante forte si armament în vederea declansarii contraofensivei.

Conceptia desfasurarii acesteia consta în executarea la flancurile armatei germane a doua puternice lovituri, una pe la nord si a doua pe la sud de Stalingrad, realizarea jonctiunii trupelor sovietice care executau contraofensiva, încercuirea si nimicirea gruparii inamice. Pregatirile s-au facut în cel mai desavârsit secret, lasându-se impresia (lucru confirmat mai târziu de generalii germani luati prizonieri la Stalingrad) ca în acea zona trupele sovietice nu pregateau actiuni ofensive de mare amploare.

În dimineata zilei de 19 noiembrie 1942, la orele 8.50, dupa o puternica pregatire de artilerie executata timp de o ora si douazeci de minute cu 3.500 de guri de foc, a început contraofensiva sovietica de la Stalingrad. Sovieticii au profitat si de ceata care acoperise stepa. Dupa patru zile de lupte grele, sovieticii au reusit sa realizeze clestele ce avea sa încercuiasca grupul de armate germane.

Esecul lui Mainstein

Hitler a încercat sa ascunda poporului german catastrofa care lua proportii în zona Stalingradului. La rândul sau, Goebbels a încercat sa le ridice moralul celor încercuiti la Stalingrad, vorbind despre crearea unor arme noi deosebit de eficiente (un tanc aruncator de flacari, mitraliere electrice cu o cadenta de tragere de 3.000 de cartuse pe minut etc).

Cererile insistente ale comandamentului Armatei a 6-a germane ca trupele sale sa fie scoase din încercuire au fost respinse de Hitler, care a hotarât sa le despresoare cu orice pret printr-o actiune executata din exterior. Între 1 si 12 decembrie, în ciuda asigurarilor date de Göering, aviatia germana nu a reusit sa parasuteze zilnic armatei germane înconjurate la Stalingrad decât 97 de tone de alimente si de munitii, din cele 500 de tone de care germanii ar fi avut nevoie. Sovieticii s-au multumit sa asigurare blocarea pungii.

Hitler a luat hotarârea de a-i da sarcina maresalului von Manstein sa-l scoata pe Paulus din încercuire, dar corpul de armate condus de von Manstein (13 divizii) nu dispunea de mijloacele necesare unui contraatac eficace. Actiunea lui von Manstein a fost declansata la 12 decembrie. Dupa 11 zile, ea a fost oprita de sovietici, în momentul în care trupele lui Paulus se aflau la doar 48 de km departare. Manstein nu a mai ajuns niciodata la Paulus.

La 16 decembrie, când oamenii lui Paulus sufereau de foame si frig, la minus 30 de grade Celsius, Jukov a declansat o contraofensiva în directia Armatei a 8-a italiene, la nord de Stalingrad.

În timp ce Hitler se încapatâna sa duca în continuare o batalie fara sanse de victorie, Stalin a tras învataminte din desfasurarea de pâna atunci a razboiului. Jukov a fost cel care l-a convins pe Stalin sa atace inamicul numai în punctele sale vulnerabile, Armata Rosie urmând sa distruga fortele inamice sistematic.

Armata germana a suferit o grea înfrângere strategica la Stalingrad nu numai din cauza încapatânarii lui Hitler, dar si pentru ca Jodl, Keitel, Zeitzler si Mainstein au aprobat ideea lui Hitler privind apararea de pe Volga. Între timp, germanii asteptau sfârsitul iernii. Mentinerea pe pozitii a armatei lui Paulus trebuia sa permita, în primavara, restabilirea frontului. Germanii nu au tinut însa seama de doi factori esentiali: simtul strategic al conducatorilor Armatei Rosii si imposibilitatea ca Luftwaffe sa asigure în mod corespunzator podul aerian.

Sfârsitul mitului

invincibilitatii germane

Iarna a început în scurta vreme sa-si spuna cuvântul. Trupele lui Paulus, afectate din punct de vedere moral, slabite din punct de vedere fizic, pierd teren zilnic. La 8 ianuarie 1943, înainte de a lansa un nou contraatac, sovieticii le-au oferit germanilor o capitulare care sa nu-i dezonoreze, dar Paulus a refuzat. La 10 ianuarie, 7.000 de tunuri ale artileriei sovietice au zdrobit pozitiile inamicului, înainte de atacul final.

La 22 ianuarie, dupa ce a pierdut si ultimul aerodrom, Paulus i-a cerut lui Hitler aprobarea sa capituleze. Raspunsul lui Hitler a fost unul dur: „Este interzis sa va predati. Armata a 6-a va apara pozitiile pâna la ultimul om si pâna la ultimul cartus; prin rezistenta sa eroica, va aduce o contributie de neuitat la salvarea lumii occidentale.” Dupa doua zile, Hitler l-a avansat pe Paulus la gradul de maresal. În fine, la 31 ianuarie, Paulus a fost luat prizonier. Proaspatul maresal german a fost „invitat” la un prânz la statul-major sovietic. Paulus a cerut votca, a umplut paharele colaboratorilor sai apropiati, dupa care a propus un toast: „Pentru cei care ne-au învins, pentru Armata Rosie si sefii sai.” În momentul în care a aflat de capitularea lui Paulus, Hitler a facut o criza de nervi în prezenta lui Zeitzler.

Înfrângerea germanilor la Stalingrad a avut urmari incalculabile în Germania, în tarile Axei si în lumea întreaga. Zeitzler a reusit, în sfârsit, sa-i smulga lui Hitler ordinul de retragere pentru Grupul A, care se aventurase în Caucaz. Pe Don, Armata a 2-a ungara a suferit o înfrângere dezastruoasa, pierzând 140.000 de oameni. Armatele sovietice au înaintat peste 300 km în sase saptamâni si au cucerit Kursk si Harkov.

Dupa înfrângerea de pe Volga, Germania a intrat într-o perioada de profunda criza. Pentru a completa pierderile suferite la Stalingrad, guvernul nazist a fost silit sa promulge la 7 februarie 1943 (la numai cinci zile dupa lichidarea completa a grupului de armate încercuit la Stalingrad) legea mobilizarii generale a populatiei. Goebbels scria în revista Das Reich: „Germania va putea sa reziste la atacurile rusilor numai în cazul când va reusi sa mobilizeze ultimele sale resurse”, dar colosul sovietic nu mai putea fi oprit. Batalia de la Stalingrad a avut o importanta enorma – practica, psihologica si simbolica – pentru evolutia ulterioara a razboiului, pentru ca a reprezentat prima înfrângere strategica a germanilor si sfârsitul înaintarii germane.

Ioan BOTIS

Retragere cu executii

Armata Rosie a strapuns frontul detinut de români, care erau dotati cu un material antitanc insuficient si perimat. În seara zilei de 19 noiembrie 1942, Corpul 5 de armata român a fost încercuit si capturat. La 24 noiembrie, Corpul 6 de armata a avut si el aceeasi soarta.

Pentru a împiedica retragerea trupelor române de la Stalingrad si a le forta sa continue lupta, Comandamentul german a constituit cordoane formate din unitati speciale de politie militara. Numerosi militari români au fost dezarmati cu aceasta ocazie, iar cei care n-au vrut sa se supuna ordinelor si masurilor luate de germani au fost executati.

Pierderile fortelor Axei

„Batalia Stalingradului a lasat practic Germania singura în fata Uniunii Sovietice. Trupele de elita ale Italiei au ramas pe câmpul de lupta de la Stalingrad, România a pierdut doua treimi din armata sa, iar Ungaria, în dezastrul de pe Don, a înregistrat pierderi foarte mari”, afirma Jacques de Launay. În cadrul fortelor Axei, s-a instaurat discordia.

Numai în ultimele douazeci de zile de lupte, respectiv în timpul actiunilor desfasurate în vederea lichidarii gruparii germane încercuite, trupele sovietice au scos din lupta 2.000 de avioane de vânatoare, au capturat 5.762 de tunuri, 1.666 de tancuri, 261 de masini blindate, 80.438 de autocamioane si au luat 91.000 de prizonieri, dintre care 2.500 de ofiteri si 24 de generali. Germanii au lasat pe câmpul de lupta 147.000 de morti în aceste ultime zile, dar totalul pierderilor provocate de sovietici la Stalingrad fortelor Axei s-a ridicat la cifra de 1.500.000 de oameni (morti, raniti si prizonieri).