Locurile memoriei Revolutiei din Timisoara

An de an, Timisoara celebreaza evenimentele din decembrie 1989 într-o alternanta de zile comemorative si aniversare, prin practici simbolice care fac distinctia între zile de doliu si zile de sarbatoare, între moartea violenta pe strazile orasului si victoriile repurtate atunci de timisoreni, singuri împotriva reprimarii concertate a regimului ceausist.

Gesturile comemorative prezerva o anume simetrie între atunci si acum cristalizând astfel, memoria colectiva a Revolutie.

Monumentele Revolutiei

din Timisoara

Cele 12 monumente fondate de-a lungul anilor de Memorialul Revolutiei din Timisoara, în toposurile simbolice ale orasului, formeaza un proiect unitar si ambitios, a carui menire este, în ultima instanta, de a protesta împotriva uitarii. Autorii fiecarui monument au extras din noianul de marturii despre revolutie, elementele de exemplaritate pe care le-au transfigurat artistic. Temele predilecte sunt reprezentari corporale, în maniera expresionista, ale suferintei si schilodirii (ca în “Omul tinta”, “Eroica”, “Învingatorul”), ale mortii în masa (imaginile socante ale cadavrelor aruncate în groapa comuna, transfigurate în monumentul “Martirii”, din parcul Muzeului Banatului). Abunda teme crestine: lupta cu raul (“Sf. Gheorghe” copil ucigând balaurul totalitarismului, monument închinat tinerilor împuscati pe treptele Catedralei în 18 decembrie 1989), Judecata de Apoi (“Fântâna Martirilor”, “Clopotul Libertatii”), tema Învierii ori a dificilei iertari crestine (“Biserica Plângatoare).

Monumentele marcheaza spatial si (a)temporal moartea violenta, provocata de mâna omeneasca, în scopuri politice. Ceea ce le caracterizeaza este interogatia persistenta din nucleul lor de semnificatii, cautarea unui sens în extramundan împotriva ororilor petrecute atunci, dupa ce orice înteles politic sau existential a dat faliment. (foto 1)

Pe Calea Martirilor a fost ridicat în 1991 monumentul intitulat “Deschidere”, creatia sculptorului german Ingo Glass.

Într-un registru artistic non figurativ doua panouri verticale, din otel de nave maritime, asezate fata în fata unesc un fel de mormânt din piatra. Panoul frontal este compact, având pe latura interioara încrustate, între doua cruci, numele fiecareia dintre cele 43 de persoane ale caror trupuri neînsufletite au fost furate din Spitalul Judetean, în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, si arse în Crematoriul din Bucuresti, pentru a li se sterge orice urma. Cel de-al doilea panou este despicat printr-o fanta verticala de lumina, întredeschisa spre apus.

Prin fanta din metalul greu, reprezentarea artistica trimite catre o semnificatie politica: aceea a ridicarii cortinei de fier si a deschiderii existentiale pe care cei care au încercat atunci, cu pretul vietii, sa opreasca înaintarea tancurilor prin oras, ne-au daruit-o. În polisemia sa, monumentul este, în acelasi timp, si un mormânt simbolic cu alura verticala pentru cei care nu odihnesc în pamânt. Aici este depusa, într-o urna mica, parte din cenusa celor incinerati la Bucuresti. O alta parte a fost depusa la Catedrala, dupa ce ani la rând urmasii au încercat sa dea de urma celor facuti sa dispara de o mâna criminala în complicitate. Urna cu cenusa depusa aici este o destinatie provizorie dintr-o odisee tragica, înca nesfârsita.

Trauma si transfigurare

“Iar la locul unde s-a aruncat cenusa, daca reusim sa facem o biserica…”

Despre soarta pe care au avut-o unii dintre primii martiri ai Timisoarei, împuscati în 17 decembrie 1989 si dusi la Spitalul Judetean pentru îngrijiri, s-a aflat târziu, de abia în primavara anului urmator. Pâna atunci, rudele persoanelor disparute îsi cautau mortii prin gropile comune ale cimitirelor în care fusesera aruncate în graba, pe ascuns, o parte din victimele represiunii. Întrucât peste 40 de persoane nu puteau fi gasite printre cadavrele deshumate aici, oamenii continuau sa bata istovitor la usile institutiile abilitate ale statului, între Procuratura, Militie si Institutul de Medicina Legala. Disperati si revoltati, timisorenii au organizat o serie de marsuri de protest în capitala. Lor li s-au alaturat bucuresteni si oameni din alte orase ale tarii, în semn de solidaritate în aflarea adevarului despre mortii revolutiei. De abia în martie 1990 s-a facut publica stirea cutremuratoare ca trupurile a patruzeci si doua de persoane din Spitalul Judetean Timisoara au fost transportate în secret la Bucuresti, într-o duba frigorifica si arse la crematoriul Cenusa.

Faptul ca, în sfârsit, li s-a dat de urma, dupa cautari chinuitoare, a fost doar un pas în aflarea unui adevar ocultat prin complicitate.

În aprilie 1991, în timpul uneia dintre cele mai ample manifestatii de acest fel, într-un context politic macinat de tensiuni, manifestantii timisoreni au fost întâmpinati de generalul Dan Voinea, procurorul militar care instrumenta dosarele revolutiei, care le-a dezvaluit locul unde a fost aruncata cenusa. Timisorenii au mers cu doua autobuze în comuna Popesti Leordeni, la un canal unde se deversau în apele Dâmbovitei resturile menajere ale Bucurestiului.

“(…)Acolo, la acea gura de canal, va dati seama, noi am facut o rugaciune, am dus o cruce care era… crucea revolutiei de la Timisoara, (…) si acea cruce din lemn am fixat-o acolo, pe canal, si am sfintit locul pentru ca acolo, ulterior, sa se faca un monument.” (interviu Bânciu Vasile, revolutionar, intervievator SN) Cenusa celor arsi în secret la crematoriul din Bucuresti, adunata în tomberoane si aruncata în canal la marginea orasului, este veriga finala dintr-un lant de actiuni care tin de o “criminalitate rationala”, organizata politic. Fiindca, de la furtul cadavrelor din spital, pâna la stergerea oricaror urme ale acestora au fost implicate persoane si institutii ale statului comunist, într-o complicitate criminala care a facut posibila aceasta operatiune secreta.

În 1993 un alt mars în capitala, de asta data un cortegiu funerar, cu preoti si oficialitati timisorene, a venit sa preleveze într-o urna funerara urme de cenusa pe care sa o depuna într-un loc sacru. Cu o grija remarcabila oamenii au încercat sa recupereze fire de materie (din ceea ce presupuneau a fi fost) ramasitele pamântesti ale celor apropiati, consacrându-le prin ceremonial religios. (foto2)

“La Popesti-Leordeni exista acea gura de canal pe care noi o consideram ca e un loc sfânt, fiindca acolo au fost aruncate sufletele primilor martiri ai revolutiei.” (interviu revolutionar timisorean)

Procesiunea a continuat la Timisoara, unde localnicii s-au alaturat la slujba de sfintire a urnei cu cenusa, depuse provizoriu la Catedrala pâna la ridicarea unui monument pe locul canalului de la Popesti Leordeni. Totusi, fiindca ridicarea monumentului pe acest loc sfânt a fost amânata indefinit, din motive care tradeaza lipsa vointei politice de memorie la Bucuresti, traseul urnei cu cenusa a continuat ani la rând. Într-una din editiile comemorarii revolutiei, la vernisarea si sfintirea monumentului “Deschidere”, o parte din cenusa a fost depusa aici; o alta urna a fost depusa la Biserica Martirilor, cu ocazia unei alte comemorari.

Periplul acesta continuu al urnelor este semn ca mortii incinerati la Cenusa nu si-au gasit înca locul. Gest recurent comemorativ, el transmite nelinisti înca vii, semnificatii înca incerte si neacceptarea ca un episod atât de tragic sa fie abandonat uitarii premature si complice. Miza eforturilor pe care si le-au asumat urmasii celor incinerati în secret la Bucuresti este transformarea acestor locuri ale amintirii dureroase, în locuri ale memoriei si ale istoriei.

Sid NEDEEA