Nădejdea Creştină

† ANDREI, Din harul lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, sfinţiţilor slujitori ai altarelor, cuviosului cin monahal şi dreptmăritorilor creştini, dorire de nădejde neclintită de la Hristos Cel înviat din morţi

Iubiţi credincioşi,
Zi de zi întâlnim oameni deznădăjduiţi. Neajunsurile, necazurile, neînţelegerile, bolile şi neîmplinirile îi prăbuşesc pe mulţi dintre semenii noştri. În orice colectiv de oameni se înfiripă o discuţie, aceasta alunecă repede înspre a sublinia aspectele triste ale vieţii. Dacă această stare de spirit se prelungeşte putem constata, dimpreună cu Sfântul Ioan Casian, că “precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea întunecă sufletul omului.”
Întristaţi, până la deznădejde, erau în duminica învierii şi ucenicii lui Hristos, Luca şi Cleopa. Ei călătoreau de la Ierusalim la Emaus. Sufletul le era cernit. Cel în care îşi puseseră nădejdea că-i va face fericiţi, într-o Împărăţie neapusă, era mort de trei zile. Batjocorit, ca nimeni altul, condamnat la moarte şi răstignit ca cel mai periculos criminal, a îngropat cu El speranţele milioanelor de oropsiţi.
Toate aceste întâmplări, ce le-au zdruncinat nădejdea, constituiau subiectul convorbirii dintre cei doi. Şi iată că li se alătură un al treilea, un necunoscut, şi-i întreabă: “Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit cuprinşi de întristare”  şi I-au relatat drama de pe Golgota.
Străinul, cu o putere de convingere unică, a început să le tâlcuiască Scripturile şi să le lumineze mintea: “Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?”  Sosind la Emaus, şi încă nerecunoscându-L, L-au rugat să cineze cu ei. Şi la cină pe când, prin gestul liturgic binecunoscut, a binecuvântat pâinea, li s-au deschis ochii: era Hristos! Nădejdea lor nu murise, iat-o înviată! Hristos a dispărut iar ei, cuprinşi de nădejde şi de bucurii, s-au întors la Ierusalim să le vestească tuturor că Hristos a înviat.
Sfântul Apostol Pavel, care enumeră Nădejdea între cele trei virtuţi creştine, o vede întemeiată pe credinţa în învierea lui Hristos: “Dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi.”

Iubiţi fraţi,
Pentru noi oamenii, confruntaţi cu tot felul de amărăciuni, nădejdea este o virtute esenţială şi necesară. Noi nădăjduim, dimpreună cu Sfântul Pavel “că va să fie învierea morţilor: şi a drepţilor şi a nedrepţilor”,  că “cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice.”  De aceea în faţa necazurilor, a suferinţelor şi a morţii nu ne întristăm “ca ceilalţi care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El.”
La un moment dat Fericitul Augustin se întâlneşte cu un om foarte deprimat. Toate îi mergeau rău. N-avea, privind omeneşte lucrurile, nici un motiv de bucurie. După ce fericitul i-a adus aminte de nădejdea creştină l-a binecuvântat şi i-a spus un cuvânt, valabil pentru noi toţi: “Cântă şi mergi înainte, la capătul drumului te aşteaptă Dumnezeu!”
Cu această nădejde, că la capătul drumului ne aşteaptă Dumnezeu, înfruntăm toate necazurile, “căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare.” În acest sens nădejdea este înţeleasă ca o credinţă îndreptată spre viitor. Nădejdea ia naştere în sufletul creştinului datorită harului divin şi-i ajută acestuia să aştepte, cu încredere, fericirea veşnică făgăduită de Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul spune că “nădejdea în Dumnezeu face inima largă, iar grija trupească o îngustează.”
Nădejdea ne spune că ceasul încercării şi al răului va trece şi că va veni vremea binelui şi a înseninării.  Nădejdea ne ajută să credem că, în ciuda a orice, cândva binele ne va scăpa de rău. Nădejdea este suportul celor împilaţi, lipsiţi şi obidiţi care, întru suferinţele lor, speră mereu într-o scăpare.

Dreptmăritori creştini,
În general nădejdea se poate întemeia pe oameni, pe bani sau pe Dumnezeu. Vom analiza pe rând fiecare din aceste trei posibilităţi, pentru a fi în stare să alegem.
Suntem tentaţi, în primul moment, să ne punem nădejdea în oameni. Şi, dacă oamenii sunt de caracter, ne putem pune nădejdea în ei. Totuşi, firea omului este schimbătoare. Proorocul David ne dă următorul sfat: “Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire.”
Poetul George Coşbuc, pentru a ilustra acest mare adevăr, a scris poezia “Ideal”.  O fată frumoasă, de împărat, s-a dus la fântână să scoată apă. Un flăcău voinic, pe cal ager, trece şi-i cere apă. Mai mult, îi spune să-l aştepte lângă fântână şi, la-ntoarcere, o să o ia de soţie.
Inima fetei a fost rănită. Şi-a pus nădejdea în el. Venea zi de zi la fântână. Au trecut zile, luni, ani întregi şi cosiţele fetei au albit. A murit acolo lângă fântână cu nădejdea deşartă în promisiunea flăcăului. Sfânta Vineri trage concluzia, privind-o pe moartă cu milă: “El şi-a uitat de ochii tăi! / De mult s-a-ntors pe alte căi, / Căci lui menire i s-a dat – / S-a-ntors de mult şi s-a-nsurat! / Flăcăii lui au alţi flăcăi: / E Negură-mpărat.”  Din nefericire aşa se sfârşesc, adesea, nădejdile puse în oameni. “Nu trebuie să-ţi pui nădejdea în nici un om slab şi muritor, ne sfătuieşte Toma de Kempis, chiar dacă-ţi este drag şi folositor şi nici nu trebuie să te întristezi mult dacă uneori ţi se împotriveşte şi te necăjeşte.”
Suntem apoi ispitiţi să ne punem nădejdea în bani. Lumea capitalului îşi pune nădejdea în bani. Sfântul Pavel, însă, zice “că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor.”  Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că “iubitorul de plăcere iubeşte argintul, ca să-şi procure dezmierdări printr-însul; iubitorul de slavă deşartă, ca să se slăvească printr-însul; iar necredinciosul, ca să-l ascundă şi să-l păstreze, temându-se de foamete, de bătrâneţe, de boală sau de ajungerea între streini.”
În Pateric  ni se spune că un grădinar, credincios şi harnic, tot câştigul îl dădea milostenie; reţinea pentru el doar cele necesare pentru trai. Acesta era, de fapt, un angajament ce şi l-a luat în faţa lui Dumnezeu.
La un moment dat a început să se îngrijoreze şi să-şi zică: ce voi face dacă mă voi îmbolnăvi sau dacă voi îmbătrâni? Şi, pentru asemenea situaţii, a început să adune bani. Îşi punea deja nădejdea în bani.
Dumnezeu s-a supărat, iar omului i s-a cangrenat un picior. Banii i-a dat doctorilor. De fapt, nici nu i-au ajuns şi, în sfârşit, doctorul a hotărât să-i taie piciorul. Altfel ar fi murit. În noaptea de dinaintea operaţiei, bietul om a început a se ruga: “adu-Ţi aminte Doamne de lucrurile pe care le făceam, lucrând şi dând fraţilor meiÂ… adu-Ţi aminte de bunătatea Ta şi de îndurările Tale cele nenumărate şi mă miluieşte după mare şi bogată mila Ta! Şi zicând el acestea, a stătut îngerul înaintea lui şi i-a spus: unde sunt banii, pe care i-ai strânsÂ… Atunci îngerul s-a atins de piciorul lui şi îndată s-a vindecat.”  Doctorul a rămas uimit când, venind a doua zi să-i taie piciorul, l-a găsit săpând în grădină.

Iubiţi fraţi,
Singură nădejdea pusă în Dumnezeu nu dezamăgeşte. Chiar dacă momentan avem necazuri şi greutăţi, dacă ne punem nădejdea în Dumnezeu, vom ajunge biruitori. Înainte de patimi Domnul Hristos le-a spus Apostolilor: “Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi că voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.”  Aşa au devenit plini de bucurie Luca şi Cleope în Emaus. Aşa orice creştin necăjit, care-şi pune nădejdea în Dumnezeu, sfârşeşte în bucurie deplină.
Un bătrân Părinte ne spune, în acest sens, că “necazurile îngăduite de Dumnezeu au ca ţintă curăţirea celor drepţi pe pământ şi răsplătirea în cerÂ… Necazurile smeresc, detaşează de lucrurile lumeşti, întăresc caracterul, purifică gândurile şi oferă o adevărată slavă celor ce le suportă.”
În perioada acestora de tranziţie, creştinii din România se confruntă cu multe lipsuri. De necazuri şi suferinţe nu sunt scutiţi nici cei puţini care au o situaţie materială bună. Dacă însă avem starea de spirit a Sfântului Apostol Pavel, care L-a întâlnit pe Hristos Cel înviat, vom spune dimpreună cu el: Noi “ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează.”
Nădejdea ne dă curaj şi ne spune că lucrurile se vor îndrepta. Nădejdea ne asigură că Dumnezeu nu-şi uită de noi. Important este ca atunci, când nu vom mai duce lipsă, noi să nu uităm de Dumnezeu. Atunci când vom face parte din marea familie europeană, noi şi urmaşii noştri, să nu zicem ca îngerul Bisericii din Laodiceea: “Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie!”  Căci Domnul Hristos ne va răspunde ca şi lui: “Nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!”
Îngăduiţi-mi ca în această zi plină de lumina şi bucuria învierii Mântuitorului să vă întăresc în suflete nădejdea şi să vă spun dimpreună cu Alexandru Vlahuţă:
“Voi toţi, ce-aţi plâns în întuneric,
Şi nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră îngenunchere,
Sculaţi: Hristos a înviat!”

† ANDREI

Arhiepiscop al Alba Iuliei

Dată în reşedinţa noastră din Alba Iulia, cu prilejul Sfintelor Paşti, 11 aprilie 2004