Paștele, sărbătoarea luminii și a bucuriei în Ortodoxie

Sărbătoarea Învierii Domnului este cunoscută sub denumirea de Sfintele Paști. Cuvântul “Paști” este de origine ebraică.

La evrei, cuvântul Pascha (pesah) însemna trecere și era moștenit de aceștia de la egipteni, indicând sărbătoarea anuală a azimilor în amintirea trecerii evreilor prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului (Ieșire XII, 27). Termenul “Paști” este preluat de creștini, dar primește o nouă semnificație: trecerea de la moarte la viață.

După părerea celor mai mulți exegeți și istorici bisericești, învierea Domnului a avut loc în prima duminică de după Paștile iudeilor din anul 33 al erei creștine. Paștile evreilor (Pascha) se serbau în seara zilei de 14 Nisan. (Nisan fiind prima lună a anului evreiesc, care începea la luna nouă de după echinocțiul de primăvară)

Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325 a încercat să introducă o uniformizare a datei serbării Paștilor în toată lumea creștină:

a) Paștile se va serba totdeauna duminica;

b) Această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocțiul de primăvară;

c) Când 14 Nisan cade duminica, Paștile va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paștile iudeilor, dar nici înaintea acestuia.

Creștinătatea ortodoxă s-a împărțit în două, din anul 1924, în ceea ce privește data sărbătoririi Paștilor: Bisericile rămase la calendarul neîndreptat au continuat să serbeze Paștile după Pascalia veche, greșită, a calendarului iulian, pe când Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat (stilul nou) au sărbătorit câțiva ani (între 1924-1927).

Ca să se înlăture dezacordul dintre diferitele Biserici ortodoxe și pentru a se stabili uniformitate în toată Ortodoxia, cel puțin în ceea ce privește data celei mai mari sărbători creștine, Bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit (din 1927 înainte), prin consens general, ca Paștile să fie serbat în toată creștinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică odata cu Bisericile rămase la calendarul neîndreptat.

Paștele, sărbătoarea luminii și a bucuriei

Paștile sunt în Ortodoxie “sărbătoarea sărbătorilor”. Dacă sărbătoarea este o tâșnire de viață dumnezeiască în creație și ca atare o tâșnire de lumină mai presus de fire, Paștile sunt tâșnirea deplină a vieții dumnezeiești în existența noastră creștină. Natura noastră omenească nu mai e străluminată numai trecător de o rază dumnezeiască, care arată ca ea nu e de la sine și singură existentă, ci această natură e străbătută deplin și pentru veci de viața dumnezeirii, e transfigurată.

De aceea, Paștile sunt o explozie de bucurie, care perpetuează explozia de bucurie a ucenicilor care au văzut pe Domnul înviat. De aceea credincioșii se salută cu vestea unei bucurii de necomparat cu nici o altă bucurie: “Hristos a înviat!” “Adevărat a înviat!”, până la Înălțarea Domnului, de când se salută cu altă veste tot așa de mare, legată interior de prima: “Hristos s-a înălțat!”, până la Cincizecime, care anticipează Cincizecimea deplină sau umplerea desăvârșita a vieții noastre de Duhul Sfânt.

Existența noastră s-a umplut prin Învierea Domnului de bucuria prin excelență, de o bucurie reală, consistentă și durabilă.

Se știe că pe noi creștinii bucuriile trupești nu ne satisfac deplin, că sufletul nu e satisfăcut de ele, iar bucuriile sufletești sunt nedepline, pentru că noi trăim marginile cunoașterii, ale iubirii, ale purității sentimentelor noastre.

Bucuria Învierii nu e nici trecătoare, nici nedeplină. E bucuria prin excelență, pentru că e bucuria eternă și deplină.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae