Cancerul dreptății și nevoia de adevăr

”Ce să fac maică, unde să mă mai duc? Nimeni nu vrea să facă nimic…”

Adevărul și dreptatea nu stau întotdeauna la aceeași masă, dar oare nu mai au nici o șansă să se întâlnească?!

Vine raportul Comisiei Europene pe Justiție…

Să îi îmbunăm pe comisarii europeni până pe 15 iunie, cum am făcut, cu alte mijloace, cu cei ruși, în altă epocă, nu se mai poate.

Să le facem hatârul și să modificăm totul conform cu ce-și doresc, nu e decât o problemă scriptică. Una de ridicat o mâna, fie dreapta, fie stânga, fie cea naționalistă, fie ea unională, sus, foarte sus, că se numără în Parlament. Că vom avea Coduri noi în Justiție e clar. Cum și le dorește Europa, nici nu mai încape vreo îndoială.

Oricum, România are legi. Că nu sunt respectate, aplicate, și cei care le încalcă nu sunt pedepsiți, e laitmotivul a douăzeci de ani de postcomunism. Că avem nevoie de fondurile europene pentru a investi în dreptate și judecată în instanțele din țară e iarăși o necesitate fără de tăgadă. Dar nici o monitorizare dură, vreme de ani buni, nu ne-ar strica, de vreme ce sistemul e mai cancerigen ca niciodată. Totul se vinde. Totul se cumpără. Fiecare are pe cineva și lucrurile se aranjează. Finii, nașii, prietenii, rudele, partidul. Totul merge ca uns. Undeva, la finalul lanțului trofic al relațiilor din și înspre poliție, parchet, judecătorie, avocați, notari, executori sau lichidatori, sunt bani. Mulți. Mult mai mulți decât ar avea nevoie țara ca să iasă din criză. Atât de negri încât ar trebui cu toții să fim hornari pe mâini. Și-n suflet. Poate și pentru că, azi, toți știm, scriem sau vorbim, dar, esențial, nu facem nimic, toți tăcem. Tăcerea e de aur…

În cine să te mai încrezi de vreme ce un primar îți ia terenul moștenit de la strămoși și îl vinde ilegal, în fals, unor investitori, oricare ar fi ei. Cu acceptul tacit, pe bani, al notarului celebru. Cu documente, în clar, ajungi la poliție, care se face că cercetează, dar te trimite la parchet. Acolo, procurorul, ce are cică sute de cazuri, te sfătuiește să depui documentele, dai declarația, și ai număr de dosar. Și, de aici, începe să se aștearnă praful. După o vreme delăsarea și, apoi, uitarea. Nimeni nu face nimic. Protecția poliției o fi făcând rapoarte. Protecția magistraturii parcă nu mai există… Cât despre de ce nu își fac jobul profesioniștii statului plătiți între 1000 și 2500 de euro, rămâne un mare semn de întrebare. Cu toată prezumția de nevinovăție, ei decid, exclusiv, după pofte și interese, nu cu scopul a afla adevărul și de a stabili cine are dreptate. Unii sunt inamovibili, alții supuși politic, și ceilalți interesați de grade și beneficii. Societatea civilă e mai mult în politică și tace nepermis de mult. Bucureștii sunt interesați doar de voturi și să nu fie care cumva incidente interetnice. Și nu vreau să epatez, presa toată tace, e sub papuc politic, are patron cu afaceri în zone diverse, și deci nu pot aduce atingere nimănui, sau cenzura economico financiară a supraviețuirii îi determină să nu se implice prin omisiune. Uitați-vă prinprejur și citiți în spatele lucrurilor. Evidențele sunt clare orice fel de ochelari de cal ai purta.

Se vinde la licitație un bun, o casă, un teren… Echipa funcționează magistral. Un anunț izolat, discret, că executorul sau lichidatorul vinde o casă să zicem. Bancherii valutiști au grijă să nu care cumva să apară vreun intrus. Dacă nu e nimeni, e ok. Dacă au concurență, licitează până pleacă omul de bună credință, dar neavenit. A doua oară la fel. Și după aceea te miri că magistrați și polițiști, așa-zis elită politico-administrativă se fac peste noapte cu vilă luată cu 20.000 de euro, după licitație olandeză. Ei care îi anchetează sau cercetează iau bani tocmai de la cămătari, se folosesc de aceștia, și, cu acordul notarilor făr de mama și de tată, bine știuți în piață de toată lumea, că deh au fost judecători sau procurori o dată, își adjudecă bunuri la prețuri de recuperatori. Cine pe cine judecă, cine pe cine șantajează, cine pe cine vinde?! Totul, acoperit legal.

Vrem justiție europeană. O merităm dacă ne-o asumăm. Da, lipsește sediu pentru parchet. Da, judecătorii au sute chiar de dosare pe rol. Da, nu sunt laboratoare specifice performante. Da, trebuie fonduri pentru ca cei ce au jurat că ne apără și pot, au mijloacele, resursele, să o facă. Da, au nevoie de sporuri. Dar, să privim și în interior. Au oare cele mai mari venituri de la stat, în afara companiilor de stat din energie? Sunt foarte multe cazuri în care judecătorii se recuză, se dau în concediu, învârt și amână la nesfârșit dosarele? Sunt dosare la procurori pe care aceștia nu îndrăznesc să le instrumenteze de frica șefului cel mare, politic până la urmă, că cel mai de sus e politic, ce poate oricând să-ți retragă cazul pe n motive și să-l paseze celui care știe cum merg lucrurile? Sunt dosare cu celebru nup dat într-o zi și redeschise la comandă tot într-o zi? Sunt firme unde nu îndrăznește nimeni să intre măcar pentru că știe, e de notorietate, că s-ar putea să fie transferat la Tulcea, spre exemplu? Rapoartele anuale sunt cifre însăilate să dea bine, dar nu finalități concrete și exemple că legea nu doar există, ci că se și aplică, tuturor? Sunt avocați ce dau bani judecătorilor fără jenă? Ca aceștia să poată la rândul lor să își rezolve problemele de CSM. La fel… Și câte și mai câte, de nu ar funcționa omerta.

E o lume atât de mică și cu atât de multe încrengături că nu mai ști unde dai și unde crapă. Și atunci e atât de firesc să uiți de toate principiile și jurămintele profesionale și să pui birul, pedeapsa, taxa, tot pe prostul de cetățean ce nu are pe nimeni. Câți conștientizează că tocmai omul acela simplu – și sunt milioane – e cel care vă dă toată această putere de a tăcea, de a nu face nimic ce v-ar prejudicia berea tihnită, rată plătită la timp, vacanța în pace, sau somnul fără de coșmaruri. Și dacă iarăși o să tăcem toți, chiar toți, cine Dumnezeu ne va mai izbăvi oare de cancerul în care ne aflăm?

Adevărul și dreptatea nu stau întotdeauna la aceeași masă, dar oare nu mai au nici o șansă să se întâlnească?!

”Ce să fac maică, unde să mă mai duc? Nimeni nu vrea să facă nimic…”