Pretul necunoasterii
“Cât asculti de Dumnezeu, atât ascultă si Dumnezeu de tine.” Cugetarea Părintelui Arsenie Boca (1910-1989) este emblematică pentru crezul de-o viată al unuia dintre cei mai mari trăitori contemporani ai ortodoxiei. În nenumăratele îndrumări duhovnicesti pe care le-a semănat în calea celor ce caută mântuirea, Părintele Arsenie a pus accentul pe constientizarea însemnătătii faptului că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu.
38. Proprietatea si stăpânirea lumii e al lui Dumnezeu; omul e numai un fel de chirias, un fel de administrator si nicidecum proprietarul absolut al lumii. Că, de se va crede stăpân absolut al lumii, seamănă cu credinta îngerului nebun. Pentru ca să înfrâneze pe om de la o cădere ca aceasta, Dumnezeu l-a numit iconom nedrept, pe de o parte, pe motivul că
n-are proprietatea absolută, ci numai proprietatea relativă; iar pe de altă parte, ca să-l ferească de căderea în nebunia îngerului rău. Asadar, de îndată ce se dă pe sine proprietar absolut al lumii, se ciocneste cu Dumnezeu, îl tăgăduieste, îl înlătură, îl expropiază, si cu asta crede întocmai ca Lucifer. Nu-si dă seama bietul om că, primind ispita, va fi zdrobit sub dărâmăturile proprii sale iubiri nebune. Când omul se lipeste de făptură, de avutie, de slavă, acestea i se fac mamona, care înseamnă bani sau bogătii. Deci nu poti sluji si lui Dumnezeu si lui mamona. Cu toate acestea, Dumnezeu laudă pe iconomul pârât care si-a făcut prieteni din mamona nedreptătii, si-i făgăduieste că-l va primi în împărătie când o va isprăvi de risipit, după legea dumnezeiască a iubirii de oameni – se întelege că e vorba de risipirea mamonei. De aici putem scoate întelesul bogătiei: nu sărăcia te mântuieste, nici bogătia nu te osândeste ci precum ai sufletul, si fată de bogătie si fată de sărăcie.
Esti sărac si zorit cu gândul după avutie, iată că nu te mântuieste sărăcia. Esti bogat, dar desfăcut cu inima de bogătia ta, iată că nu te primejduieste bogătia ta. Faptul cum stai cu sufletul: si fată de una si fată de alta, de asta atârnă mântuirea sau osânda ta.
39. Oamenii fug, cât pot mai mult, de fiorul cunoasterii, a unei cunoasteri de ei însisi în relatie cu Dumnezeu, în relatie cu nemurirea sufletului, în relatie cu binele si răul. Cu un cuvânt, fug până la moarte de orice cunoastere existentială. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stăpâniti de o lene biologică, li se pare că nu există de fapt si dorm vremea vietii pământesti, pe urechea aceea. Situatia se schimbă brusc în momentul mortii. Toate lucrurile pe care trebuiau să le cunoască în vremea vietii, dar au fugit de ele sau le-au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidentă de neînlăturat. În vremea vietii pământesti cunoasterea rămâne la libertatea omului: dacă voia să cunoască, putea cunoaste, nu voia să cunoască, rămânea în necunostintă. Îndată după moarte însă, libertatea aceasta se suspendă, si sufletul cunoaste fără să vrea, ceea ce s-a ferit să facă pe când era în trup.
Cunoasterea are două momente mari: momentul mortii, când sufletul se dezleagă de necunostintă, si momentul învierii, când se dezleagă si trupul de necredintă. Căci necredinta îsi are obârsia mai mult din convietuirea sufletului cu trupul. Ori si el trebuie să întovărăsească si constiinta si credinta. Moartea dezleagă sufletul de trup si astfel sufletul ajunge la cunostinta spiritualitătii si a nemuririi sale; învierea dezleagă trupul desăvârsit de moarte si de necredintă. Moartea si învierea împlinesc, în privinta constiintei si a izbăvirii de rău, ceea ce nu pot împlini nici cele mai impresionante nevointe ale sfinteniei. Până ce nu trecem prin portile acestea, cunostinta noastră e numai frântură.
40 Dacă cineva ar fi scos din iad, aceasta se datoreste ostenelii si rugăciunilor Bisericii luptătoare, pe care socotindu-le Dumnezeu ca pe o faptă a iubirii de oameni, care trece dincolo de hotarele mormântului, vor împlini cu ele ceea ce lipsea din pocăinta sufletului osândit. Fără libertate si fără har, nici o suferintă nu plăteste nimic, cu atât mai putin suferinta din iad. Suferinta aceea, desi foarte mare, nu rodeste nici o nădejde de pe urma ei, dar libertatea, iubirea si harul celor de pe pământ pot îndupleca pe Dumnezeu să scoată din muncă sufletul ce n-a ajuns la sfintenie deplină. Căci precum nimic necurat nu intră în împărătia lui Dumnezeu, asa nimic bun, oricât de putin ar fi, nu rămâne în iad pentru totdeauna, subîntelegându-se prin acest bun si rugăciunile Bisericii. Iubirea a coborât pe Dumnezeu în trup, iubirea a sfărâmat portile iadului, iubirea “scoate din moarte si nu te lasă să te pogori în întuneric” (Tobit IV,10). E vorba de-o iubire arătată prin fapte. De aceea zicem că iubirea n-are marginile omului, nici spatiul, nici timpul; nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt si ajunge pe cel iubit; străpunge iadul care nu-i poate sta împotrivă si străbate cerul.
41. Orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în curvie e mai întâi o cădere în spirit, în spirit e înclinarea si căderea. Iar aceasta e de la convietuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul si-l munceste cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimtirea spiritului. Această consimtire însă înnegreste sau spurcă fata sufletului; îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbeste si se satură de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupesti care înrâuresc sufletul si sunt patimi sufletesti care se răsfrâng si asupra trupului. Slava desartă, mândria, orgoliul, viclenia, părerea de sine si altele asemenea, se văd de departe în tinuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească, de pe urma consimtirii cu patimile iscate de vrăjmas contra firii, printr-un chin de nedescris.
42. Căci atunci Mântuitorul nostru, Dreptul Judecător, cu suflarea gurii sale, îi va prăvăli pe toti: iadul, moartea, diavolii. Pe Antihrist si pe dumnezeul nebun si pe toti cei nescrisi în Cartea Vietii îi va cufunda în marea cea de foc, în moartea cea de-a doua (Apocalipsa XX, 11-15). Asa începe Gheena de constiinte chinuite si de trupuri arse de un foc întunecos si fără de sfârsit, foc ce se deosebeste de cel cunoscut de noi, precum se deosebeste focul zugrăvit de pictori, de focul adevărat.
Dumnezeu taie para focului în două; cu puterea arzătoare, dar neluminoasă, arde păcătosii, iar cu puterea luminoasă, dar nearzătoare, străluceste pe sfinti. Asa că pe unii îi luminează nearzându-i, ca un Soare neapus în vecii vecilor; iar pe altii îi arde neluminându-i, întunecati si la întuneric, în vecii vecilor.
A consemnat Ioan BUTIURCÄ‚
