Ad honorem !

Știu prea bine că informațiile preferate de majoritatea devoratorilor de media nu sunt acelea care expun aspecte de normalitate, de armonie, „de bine”. Așa a fost, se pare, de când lumea. Fazele creatoare de adrenalină sunt cele savurate și, în consecință, căutate de presă (scrisă, vorbită sau arătată), deși acum suntem, cu siguranță, mai avizi ca oricând de senzaționalul cernit (la formă și la fond). Discutam cu un om deosebit, imediat după știrea cu călugărul necucernic, ce a făcut înconjurul țării. Și nu ne miram deloc de reacția publicului, dată fiind grozăvia ce se arătase. Cu toate acestea, nu ne-am putut împiedica să remarcăm, pe de altă parte, că n-am văzut la tv de-a lungul anilor vreo știre cum că pustnicul (sau călugărul) X se roagă de atâtea ori pe zi și de atâtea ori pe noapte, fără excepție, nevoindu-se constant pentru o idee, respectiv pentru realitatea în care credem, așa cum niciunul dintre noi n-am fi în stare să o facem. Dar cine-ar fi fost interesat de o astfel de știre?

Poate tot în categoria subiectelor mai puțin aplaudate se înscrie (deși n-ar trebui!) o manifestare de mulțumire, de recunoștință, scoaterea în evidență a unei vieți, la răscruce de drum. Fie, dară, chiar și așa, nu putem trece cu vederea datoriile de conștiință.

Pe nepusă masă, într-adevăr pe nepusă masă (cel puțin pentru percepția noastră), când mai avea o bucată bună din mandat, președintele Curții de Apel, dl. Artenie Cordoș, a hotărât să-și încheie conturile cu justiția. Astfel că a solicitat CSM-ului să-i aprobe cererea de pensionare, după o viață trăită ca magistrat. Motivele domniei sale îi aparțin întru totul, dar cei care-l cunosc de ani și ani își pot da seama că povara meandrelor sistemului (cu nuanțe de haos) și a neputinței de a acționa pe cât ar trebui de eficient (succint spus) l-au marcat, fără îndoială. Pe lângă lupta acerbă pe care a trebuit să o ducă pentru a-și dovedi și a le dovedi colegilor săi (care au crezut în el) că înlăturarea mârșavă din 2003 (pentru grabnica urcare, hopa-țopa, de la judecător la președinte de tribunal și, apoi, de curte, totul în 6 luni, a unei persoane profund preferate de putere – a se vedea mărturiile magistraților), va să zică, înlăturarea mârșavă din 2003 a fost, într-adevăr, una netrebnică. Lucru constatat de o decizie a Curții Constituționale, precum și de o decizie a Înaltei Curți. Așa că lucrurile au fost restabilite întru dreptate.

Ceea ce iese în evidență atunci când vorbim de președintele Artenie Cordoș este, indiscutabil, o binecuvântată lipsă de formalism, de rigiditate colhoznică, de aroganță de dos de conducător, spre deosebire de antecesorul său (cred că nici nu mai avem obligația morală de a știi cum îl chema, dă, Doamne, să nu mă pornesc a spune cu probe de ce!) în fața căruia aveam datoria de a tremura, și nu numai, pentru simplul fapt că era nr. 1 pe organigramă, iar, apoi, s-a dovedit, pe lângă altele, prea dureros-rușinoase pentru a le aminti (bunăoară satisfacția și bucuria nedisimulate la arestarea unui coleg) că nici măcar n-a învățat chestia aceea elementară de-a zice „bună ziua”.

Pe de altă parte, având de-a face zilnic cu tot felul de necazuri, fie și purtând haină juridică, pentru a putea să-și facă profesia, magistratul trebuie să-și diminueze sensibilitatea în favoarea exercițiului imparțialității (știu, știu că nu se întâmplă întotdeauna așa, nici cu sensibilitatea, nici cu imparțialitatea…). Cu alte cuvinte, există riscul de a deveni insensibil, de a se transforma într-o mașinărie de aplicat legi (potrivit dozei sale de știință de carte). Fericita realitate pe care trebuie să o relevăm este că acest lucru nu s-a întâmplat cu dl. președinte A. Cordoș, fiindcă a dovedit, cu vârf și îndesat, că a știut să vibreze la necazul, la durerea, la tristețea, la nedreptatea celor în care a crezut, până într-acolo încât și-a sacrificat funcția, cu verticalitate. Ușor de spus, extrem de rar de făcut (poziția struțului îngrămădit fiind una de conjunctură pe la noi).

Întrucât avem datoria de a păstra echilibrul, nu putem pretinde că domnia sa a fost clădit în exclusivitate din calități notorii ori că nu a greșit nicicând. Dar asta chiar nu are importanță, de vreme ce, atât pe parcursul carierei sale, cât și acum, la linia finală, lucrurile bune pe care le-a făcut, intențiile bune pe care le-a avut, doza pe oxigen pe care a dat-o în relația președinte-judecător sunt vădit dominante, așa încât micile scăpări (pe care toți le avem, dar numai ipocriții arată cu degetul exclusiv înspre ceilalți) nici nu mai contează.

Este, așadar, momentul să-i mulțumim și să-i aducem „ad honorem” cuvântul nostru de apreciere ca om, ca magistrat, ca președinte. Într-o lume a fotoliilor prezidențiale fără nume, o atitudine pozitiv degajată, fără compromisuri grosolane și o minte deschisă – atuuri demonstrate ale d-lui președinte – sunt singurele care-i pot da unei instanțe șansa de a fi (nu doar de a se târî). Vă mulțumim și vă dorim o meritată viață lină de-aici încolo!

de Andreea CIUCĂ‚