Povara grea a pacii de dupa razboi

Eroi sunt cei care primesc întotdeauna laurii victoriei, lucru valabil în aproape toate domeniile. Exista unul care face însa exceptie, cel al militarului, al celui chemat sa duca la executie ordinul comandantului. Fara sa clipeasca, sau sa comenteze, a mers înainte, convins ca la sfârsitul bataliei, multumirea nu va întarzia sa apara. A fost în teatre de operatiuni în Afganistan, în Irak, în Bosnia, convins ca telul este unul drept, pentru România, pentru NATO, pentru…. Dar din pacate, sperantele i-au cam fost retezate, tocmai de comandantul sau suprem, cel care i-a cerut sa plece la lupta, pentru salvarea Omenirii. Stând acolo, el, comandantul, cocotat în jiltul sau aurit, dintr-o clipire de ochi i-a taiat din pensie bietului militar, pe motiv de criza. În fata, ca responsabil, a fost scos sergentul Boc, omul de sacrificiu. Chiar daca pare ca stie meserie comandantul si nava României lupta viteaza cu valurile uriase, un Titanic tot Titanic ramâne. Fanfara o da pe acorduri false deja, iar militarii rezervisti au întristarea în ochi. Ei vor doar o partitura simpla, si plina de sinceritate, si anume RESPECT, si nu taieri, promisiuni sau multumiri, cu ocazia zilei de 25 octombrie,  Ziua Armatei Române. si ei fac parte dintre acei români care au fost acceptati sub aripa ocrotitoare a presedintelui, care se batea cu pumnul în piept, si cu sticla de sampanie, ca va fi alesul tuturor românilor. Timpul pare sa fi perimat termenul de “totiâ€. Onoarea militara, datoria, respectul si nu în ultimul rând curajul par sa nu mai sensibilizeze Puterea. Nava României se clatina zdravan, Bounty de mult nu mai e o biata marca de ciocolata, ea încet se transforma într-un loc, de revolta. Trombonistii trebuie sa plece. Iar militarii activi nu fac nici ei exceptie, prea s-au saturat sa tot spuna “am înteles†în fata unui comandant suprem care nu pricepe ca onoarea nu e o vorba aruncata în vânt. Pe mare.